Cântarea Cântărilor în receptarea liturgică sau interpretarea ca proclamare în al doilea Canon Paraclis al Cuviosului Nicodim Aghioritul la icoana Maicii Domnului „Grabnic-Ascultătoarea”

Autor: Sabin Preda

* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 3 (2017): 247-260.

Keywords: The Song of Solomon, hymnography, Bible interpretation, poetic translation, St Nicodemus the Hagiorite.

Abstract

This paper aims to investigate the connection between the Holy Scripture and the liturgical life of the Church. More precisely, this paper provides a metric rendering of the Paraklesis Canon of Saint Nicodemus and, also, an analysis of the biblical background of this composition. This Paraklesis Canon features a bold and original interpretation of the Holy Scripture. Making use of a wide variety of texts from the Song of the Songs, the hymnographer proposes a panegyric description of the Theotokos’ features in Panagia Gorgoepikoos (She who is quick to listen) icon. The author is focused on observing the interpretative resorts of Saint Nicodemus, precisely on his free employment of texts that do not seem to have a close connection to iconology. Also I was concerned how such an hermeneia transcends the limits of what is usually understood by biblical interpretation. The conclusions of this paper stress out the fact that the hymnographer made a free and genuine use of the Holy Scripture, going beyond the historic context of the Song of Songs. His use of the Bible is sustained by the Holy Ghost’s workings throughout history. On the one hand, this fact leads to the conclusion that both the things and words belonging to this world are iconic representations of the celestial world. On the other hand, the hymnographic creation, by using earthly elements, represents the mystical encounter of God by man. Either way, the intertwining of the earthly and the heavenly, the created and the uncreated is defining for the entire Holy Scripture, for the Lives of Saints, the Church liturgical texts and for both the iconography and hymnography.

 

Având în vedere tematica acestei întâlniri a bibliștilor ortodocși, și anume repere ermineutice specifice Răsăritului ortodox, prezentarea de față propune un studiu de caz referitor la modul în care imnografia ortodoxă se raportează la textul scripturistic. Mai exact, cercetarea va urmări felul în care textele Cântării Cântărilor sunt folosite într-un canon paraclis alcătuit de Sf. Nicodim Aghioritul în cinstea unei icoane a Maicii Domnului. Vom prezenta, așadar, pentru prima dată în limba română, o traducere parțială[1] a unui canon paraclis al Icoanei numite Grabnic-Ascultătoarea și, odată cu traducerea, vom încerca să înfățișăm țesătura scripturistică și resorturile interpretative ale scriiturii Sfântului Nicodim. Ceea ce este foarte interesant în acest al doilea canon al Cuviosului Nicodim – cel puțin din punctul de vedere al receptării textului scripturistic – este faptul că, începând cu Peasna a 6-a, autorul începe să laude «dumnezeieștile mădulare» (τὰ θεσπέσια μέλη) ale Icoanei Maicii Domnului prin cuvintele Cântării Cântărilor, lecturând acest text în cheie mariologică, lucru întâlnit mai rar[2] la Părinți și uneori în textele scriitorilor de canoane de rugăciune sau în cinstea Maicii Domnului.

Scurt excurs – texte din Cântarea Cântările folosite în imnografie

În general, comentariile patristice interpretează aceste texte fie în cheia relației dintre Dumnezeu și poporul Său, Biserica, fie în cea a relației dintre Hristos-Mirele și sufletul-mireasă. La rândul lor, alcătuirile imnografice, preluând tâlcuirile patristice, proclamă unirea dintre Sfinți și Mirele Hristos prin intermediul câtorva topos-uri comune diferitelor categorii de Sfinți. Date fiind cadrele restrânse ale acestui studiu, vom prezenta, doar cu titlu de exemplu, fără pretenția epuizării subiectului, două astfel de categorii.

1) Textul «întru mireasma mirurilor tale am alergat, în urma ta» (Cânt 1, 4) îl întâlnim folosit relativ constant în slujbele Mucenicilor și, mai ales, în cele ale Mucenițelor. Printre autorii care folosesc aceste texte aflăm pe Teofan și Iosif, Vizantie, Anatolie[3], Gherman[4] sau pe Sf. Ioan Damaschin. O alcătuire a ultimului imnograf amintit o regăsim, de pildă, la multe slujbe de Mucenițe: «De-a dreapta» Mântuitorului «stătut-a» (Ps 44, 10 – LXX) fecioara și purtătoarea de chinuri și Mucenița, înconjurată cu bunătățile nebiruit și împodobită cu untul de lemn al curăției, și cu sângele nevoinței, și strigând către Dânsul, cu bucurie făclia ținând: «Întru mireasma mirului Tău am alergat» (Ps 1, 4), Hristoase Dumnezeule, că «rănită sunt de dragostea Ta eu» (Ps 2, 5); «Să nu te desparți de mine, Mire ceresc. Pentru rugăciunile ei, Atotputernice Mântuitorule, trimite nouă milele Tale»[5].

În astfel de alcătuiri imnografice, mirurile sunt fie identificate cu patimile Mântuitorului[6], fie cu minunile săvârșite de sfinți[7]. Același pasaj este folosit uneori – într-o înțelegere literală! – și în cazul mirului izvorât din moaștele Sfinților. De exemplu, în slujba Sfântului Nectarie (9 nov.): «Întru mireasma cerească a sfintelor moaștelor tale, celor slăvite cu harul dumnezeiescului Duh, cu evlavie alergând, Nectarie cuvioase, dintr-însele sfințenie și izbăvire din patimi luăm, și vindecări iau grabnice cei ce fără de vindecare bolesc, care cu mare glas te cinstesc pe tine».

2) Textele «înfrumusețatu-s-au fălcile tale ca turturelele» (Cânt 1, 10) și «fălcile tale s-au făcut năstrape de mireasmă» (Cânt 5, 13) se găsesc de cele mai multe ori în slujbele unor Ierarhi[8] sau Apostoli[9], miresmele fiind identificate cu învățăturile evanghelice pe care le-au izvorât aceștia din gura lor. Al doilea text (Cânt 5, 13) mai este folosit și el în sens literal referitor la izvorârea de mir din moaștele unor sfinți. De pildă, o astfel de abordare aflăm în canonul lui Iosif imnograful la Sf. Grigorie Decapolitul (Peasna a 9-a): «Ca un trandafir ai înflorit, Părinte Grigorie, în văile pustniciei și ca un crin binemirositor. Pentru aceasta mir dulce-mirositor izvorăsc oasele tale din destul. Că pline de mirosul vieții fălcile tale s-au arătat, ca niște năstrape de miresme» sau în slujba Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu (17 mart.), al cărui cap izvorâtor de mir se află la mânăstirea Lavra din Kalavrita Peloponezului:

«Năstrape de miresme s-au făcut fălcile tale, Părinte Alexie, bună-mireasmă duhovnicească răspândind credincioșilor, și toată viclenia drăcească depărtându-o, și dăruind celor ce vin cu credință daruri de vindecări, și întărindu-i la lupta mântuirii. Că astfel știe Domnul să-i slăvească pe cei ce Îl slăvesc și care fără încetare strigă: Doamne, slavă Ție!».

Istoria alcătuirii textului

În jurul anului 1790, Sf. Nicodim Aghioritul a fost chemat de obștea Mânăstirii Dohiariului cu rugămintea de a le alcătui un canon de rugăciune, un Paraclis, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea. Icoana își primise numele chiar de la Fecioara Maria, în anul 1646, în timpul vindecării minunate a unui trapezar pe nume Nil, pedepsit cu orbire pentru lipsa de grijă față de această Icoană și pentru că nu ascultase avertismentul Fecioarei. În fața acestei minunate Icoane și fermecat cu totul de frumusețea ei – sau, mai bine spus, de frumusețea celei zugrăvite – autorul de mai târziu al Noului Theotokarion[10] a revărsat „har peste har” și nu și-a oprit condeiul doar la canonul paraclis cerut de părinți, ci a mai alcătuit încă unul, cerând Maicii Domnului «darul cuvântului și cuvânt în dar, ca să dau dar bogat și celorlalți, care ascultă și cântă»[11]. Nefiind propriu-zis un canon de rugăciune și cerere, cum o cere regula acestui tip poetic, ci mai degrabă unul doxologic, de laudă, acest canon nu a fost cântat prea mult, ci a rămas needitat până de curând, când părinții mânăstirii l-au scos la lumină, publicându-l într-o monografie în două volume dedicată acestei icoane[12].

Scurtă explicație referitoare la traducere

Traducerea pe care o propunem nu este o traducere literală a acestui canon, ci o traducere poetică, care păstrează structura metrică și melodică a irmoáselor, adică a modelelor imnografice originale[13]. Acest tip de traducere ține cont de toate cele trei elemente constitutive ale unui imn – cuvântul, melosul și ritmul[14] –, nu numai de cuvânt, cum se întâmplă în cazul unei traduceri filologice riguroase. Pe de o parte, acest tip de traducere încearcă să aducă în limba țintă constructul poetic al cuvintelor și melosului din limba sursă, să producă același impact mental și sufletesc ca cel din limba sursă. Pe de altă parte, este o traducere funcțională (în gr. termenul λειτουργικός se traduce și prin cuvântul funcțional). Aceasta oferă posibilitatea „re-activării” personale a acestor cuvinte în momentul cântării lor (nu citirii!) la slujbă și, în cele din urmă, urmărește scopul cel mai adânc al imnografului: ca omul să se așeze înaintea lui Dumnezeu și să cânte slava Lui, nu oricum și dezordonat, ci mai ales prin cuvintele de-Dumnezeu-însuflate ale Scripturilor, „țesute” însă în structuri „ordonate”, în tiparele poetice provenite și ele tot de la melozi însuflați de același Duh[15].

Am ales acest tip de traducere pentru a arăta mai exact ce anume a implicat efortul Sfântului Nicodim de a constrânge textul Scripturii în niște forme prestabilite (în cazul de față irmoásele Paraclisului mare al Maicii Domnului). Totodată, prin acest fel de traducere, am vrut să subliniem o premiză foarte importantă a textelor imnografice: faptul că demersul „exegetic” imnografic – dacă oare îl putem defini așa! – nu urmărește simpla explicare de tip intelectual-discursiv a textelor scripturistice, ci este un exercițiu de admirație, o expresie a „minunării” omului înaintea frumuseților dumnezeiești, expresie care se folosește de cuvintele de-Dumnezeu-însuflate ale Scripturilor pentru a descrie (adică a interpreta) și pentru a proclama și lăuda realitățile care nu se văd, „re-activând” aceste cuvinte în cadrele vii ale întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Pentru a se putea vizualiza mai bine țesătura scripturistică a fiecărui tropar, am marcat cu bold cuvintele și expresiile citate din Cântarea Cântărilor, punând după fiecare citare trimiterea din LXX. În schimb, pentru a lăsa să curgă textul canonului, am optat să punem în notele care însoțesc fiecare strofă, pentru comparare, textul propriu-zis al versetelor folosite de Sfântul Nicodim. În fine, am ales să scriem textul în versuri și să marcăm hemistihurile și opririle muzicale ale acestor compoziții după tradiția veche manuscrisă, cu un punct superior.

Al doilea canon paraclis către Maica Domnului Grabnic-Ascultătoarea – (acum pentru întâia oară editat), facere a preaînțeleptului Nicodim Aghioritul

Peasna a VI-a: Rugăciunea mea

Ale icoanei dumnezeiești mădularele se închipuie, Maică Fecioară,

cu-ale Cântării Cântărilor graiuri; pentru aceasta, dar, «capul tău» s-a făcut

«ca muntele Carmelului» (Cânt 7, 6), doborând la pământ capul șarpelui[16].

«Ochii tăi»· – și ei – asemuitu-s-au «cu-ale Heșbonului iezere» (Cânt 7, 5), Maică;

că «și cu unul din ochii tăi dat-ai inimă» (Cânt 4, 9) Domnului și pe pământ L-ai tras

să’i mântuie pe muritori, ca un bun și de oameni mult iubitor[17].

«Urechile la glasul Dragului tău cel bun» (Cânt 1, 16)

«luând aminte ți-au fost» (Ps 129, 2), Preacurată,

că «dulce e glasul Lui» (Cânt 2, 14) și de-miere-picurător și «plăcut e gâtlejul Lui» (Cânt 5, 16)

pentru aceasta «Dă’mi s’aud glasul tău!» (Cânt 2, 14) ai strigat, Maică, Mirelui[18].

«Nasul» Icoanei tale s-a arătat «turn înalt al Libanului» (Cânt 7, 4), Maică,

iară «a nărilor bună mireasmă»[19] ’ți-întrece «merele» (Cânt 7, 9) cele cu bun miros,

că de miresmele cerești ai umplut toată fața pământului[20].

Peasna a VII-a: În cuptor feciorii evreilor

«Fața» Icoanei ți-e «frumoasă» (Cânt 2, 14)

iar «obrazul tău precum coaja de rodii» (Cânt 4, 3 / 6, 7),

pentru aceasta și celor care te văd pe tine

inima li se farmecă, cum și cugetul, Fecioară[21].

«Ca funia roșie», Stăpână, arătatu-s’au ale Icoanei tale «buze» (Cânt 4, 3 / 6, 7)

iară gura ei – ca «laptele și mierea» (Cânt 4, 11)

precum Cântarea a cântat despre tine dinainte[22].

Ca niște «năstrape de miresme» ale chipului tău «fălcile» se-arată (Cânt 5, 13a)

că «miresmele» de daruri dumnezeiești «revarsă» (Cânt 5, 13b)

celora ce cu dragoste le cinstesc și cu credință[23].

«Dinții tăi» – alte «turme tunse ce-au ieșit din scăldătoare» (Cânt 4, 2 / 6, 6), o, Curată;

pentru care «frumos» ți se arată «graiul» (Cânt 4, 3 / 6, 7)

«înțelepțind» de-a pururea «pe cei fără rânduială» (1 Tes 5, 14; Tit 2, 4)[24].

Peasna a VIII-a: Pe Cel ce în muntele cel sfânt

«Precum turnul lui David» (Cânt 4, 4a) prea’ntrarmatul,

Grabnic Ascultătoare, «grumazul» tău se-arată

«de care – mii – atârnă svârliturile celor preaputernici» (Cânt 4, 4b)

prin care se sfărâmă oștirea diavolească[25].

«Stâlpi» sunt «mâinile» Chipului tău, Maică,

tot «în aur lucrați cu bună dăltuire» (Cânt 5, 14),

pe care, Maică, pe Domnul și purtatu-L-ai, pe Cela ce, Fecioară,

făptura întreagă o poartă doar cu voia[26].

«Cei doi sâni» ai Icoanei tale sfinte

arătatu-s-au, Maică, «doi pui de căprioară»

«cei care între crinii cei preaalbi se pasc» (Cânt 4, 5),

din care alăptat-ai și ai hrănit pe Cela

ce toate le hrănește[27].

«Precum snopul de grâu, încins cu crinii», (Cânt 7, 3)

este «pântecele» Grabnic-Ascultătoarei;

că mai presus de tot cuvântul, Stăpâna mea, Însuși din acesta Dumnezeu-Cuvântul născutu-S-a cu trupul[28].

Peasna a IX-a: Spăimântatu-s-au de aceasta

«Pulpele» Icoanei tale se văd precum «stâlpii de marmură temeluiți

în cuib aurit» (Cânt 5, 15)

iară’«ntorsăturile coapselor lanțuri meșteșugite sunt», (Cânt 7, 2)

pentru care tron pântecele tău al Celuia ce ține și cerul și pământul,

Fecioară-Maică, arătatu-s’a[29]. «Grădină încuiată» (Cânt 4, 12) e chipul tău

și ca «nardul, șofranul și trestia» (Cânt 4, 14) s-a arătat,

și ca’ntâia roadă a merelor,

ca «lemnele Libanului» (Cânt 4, 14) și «ca o livadă de rodii» (Cânt 4, 13)

ca «chipru și cu nardul» (Cânt 4, 13), «smirna și scorțișoara» (Cânt 4, 14)

și ca «fântâna apei celei vii» (Cânt 4, 15)[30].

Slăvită și cinstită Icoana ta «au fericit-o împărătesele»

și «fiicele celor muritori o au lăudat» (Cânt 6, 9b),

că a toate bunătățile izvor arătându-se, ți-au strigat

«Una» – neîndoielnic – «porumbă» ești, «aleasă»,

«Desăvârșită» (Cânt 6, 9a) și’ntrecând pe toți[31].

«Nu este»’n frumusețea chipului tău vreo «pată» (Cânt 4, 7), Marie, nici altceva,

– cât de puțin –

pentru care ceia ce te privesc

se minunează, spusele miresei Cântării strigându-le:

«Frumoasă ești cu totul» (Cânt 4, 7), Grabnic-Ascultătoare,

«toată frumoasă, precum soarele» (Cânt 6, 10) [32]!

Caracteristici ale interpretării Cuviosului Nicodim

Prezentat schematic, șirul conexiunilor scripturistice și al conexiunilor teologice făcute în acest paraclis este următorul.

 

Peasna Cuvântul cheie Conexiunea teologică
 

 

VI

capul a zdrobit capul șarpelui
ochii au dat ghiers Domnului și L-au tras pe pământ să ne mântuiască
urechile au luat aminte la glasul Iubitului și l-au dorit, făcând-o să-L cheme
nasul și mireasma nărilor a umplut de mireasmă cerească fața pământului
VII fața și obrazul frumusețea lor „farmecă” mintea și cugetul credincioșilor
buzele și gura descrise profetic de Cântarea Cântărilor
fălcile revarsă miresme de daruri dumnezeiești
dinții și graiul înțelepțesc pe cei fără rânduială
VIII grumazul prin el se sfărâmă oștirea diavolească
mâinile au purtat pe Cel ce poartă făptura
sânii au alăptat pe Hrănitorul tuturor
pântecele a născut pe Dumnezeu Cuvântul mai presus de tot cuvântul
IX pulpele cu pântecele și

„ritmurile” coapselor

dimpreună au fost tronul Celui ce ține cerul și pământul
Icoana ca întreg Grădina încuiată care conține toate lemnele (adică miresmele bunătăților)
toți o fericesc pentru că e izvor al tuturor bunătăților
Icoana nu are nimic nedesăvârșit  

 

Se pot constata câteva tipuri de folosire a textelor Scripturii, tipuri care indică o anumită libertate a imnografului în ceea ce privește datele literare inițiale, cum ar fi personajele și atribuirea replicilor în dramaturgia Cântării Cântărilor.

Cuvinte ale mirelui, prin care este descrisă mireasa, sunt asumate de imnograf pentru a descrie și lăuda chipul Maicii Domnului din icoană

7, 6                    «capul tău s-a asemănat cu muntele Carmelului» (VI, 1)[33].

7, 5                    «ochii tăi asemuitu-s-au cu-ale Heșbonului iezere» (VI, 2).

7, 4                    nasul tău – turn înalt al Libanului (VI, 4).

7, 9                    mireasma nărilor tale întrece merele cele cu bun miros (VI, 4).

2, 14                  fața ți-e frumoasă (VII, 1).

4, 3 / 6, 7                      obrazul tău – precum coaja de rodii (VII, 1).

4, 3 / 6, 7          buzele tale – ca funia roșie (VII, 2).

4, 11                  gura ta – ca laptele și mierea (VII, 2).

4, 2 / 6, 6                      dinții tăi – alte turme tunse ce-au ieșit din scăldătoare (VII, 4).

4, 3 / 6, 7                      graiul tău – frumos (VII, 4).

4, 4                    grumazul – ca turnul lui David, de care – mii – atârnă svârliturile celor puternici.

4, 5                    cei doi sâni – doi pui de căprioară, care între crinii cei albi se pasc (VIII, 3).

7, 3                    pântecele – ca snopul de grâu, încins cu crini (VIII, 4).

7, 2                    întorsăturile coapselor – lanțuri meșteșugite (XI, 1).

4, 12-15            chipul tău – grădină încuiată – ca nardul, șofranul și trestia, și ca’ntâia roadă a merelor, ca                        lemnele Libanului, și ca o livadă de rodii, ca chipru și cu nardul, smirna și scorțișoara, și ca                        fântâna apei celei vii (XI, 2).

Cuvinte ale miresei, prin care este descris mirele, în Paraclis devin cuvinte ale imnografului prin care este descrisă Maica Domnului

5, 13                  fălcile tale – ca niște năstrape de miresme revărsând miresmele Darurilor (VII, 3).

5, 14                  mâinile – stâlpi tot în aur lucrați, cu bună dăltuire (VIII, 2).

5, 15                             pulpele – ca stâlpii de marmură temeluiți în cuib aurit (XI, 1).

Cuvinte ale mirelui, prin care mărturisește rolul jucat de frumusețea miresei în acțiunile lui devin cuvinte utilizate de imnograf, prin care se explică rolul Maicii Domnului în iconomia Întrupării

4, 9                    ne-ai dat inimă, sora mea mireasă, ne-ai dat inimă cu unul din ochii tăi

și cu unul din ochii tăi dat-ai inimă Domnului și pe pământ L-ai tras să’i mântuie pe muritori, ca un bun și de oameni mult iubitor (VI, 2)

Cuvinte ale mirelui care în Paraclis sunt echivalate cu reacția diacronică a omenirii față de Maica Domnului

6, 9b                  «Icoana ta – au fericit-o împărătesele și fiicele celor muritori o au lăudat».

6, 9 a                 ți-au strigat: una – neîndoielnic – porumbă ești, aleasă, desăvârșită (IX, 3).

4, 7                    nu este’n frumusețea chipului tău vreo pată (IX, 4).

4, 7 și 6, 10            frumoasă ești cu totul, toată frumoasă, precum soarele (IX, 9).

În loc de concluzii

Din cele prezentate mai sus se poate observa cu ușurință o anumită libertate a imnografului în folosirea textului scripturistic, libertate care îl face să treacă dincolo de contextul istoric strict al Cântării Cântărilor și chiar și de ceea ce se înțelege îndeobște prin interpretare. Pe de o parte, am pune în legătură această libertate a imnografului cu o perspectivă iconică aplicată cuvintelor, lucrurilor și evenimentelor acestei lumi. Deși țin de firea noastră zidită, acestea nu există în sine și pentru sine, ci sunt dăruite, lăsate pentru a sluji relația omului cu Dumnezeu. Fiecare dintre aceste realități se poate „transparentiza”, „făcându-se cuvânt” atât dinspre Dumnezeu spre om[34], ca dar „de sus” făcut omului, făcut pentru ca să se poată vedea «cele nevăzute ale lui Dumnezeu, înțelegându-se din făpturi»[35], cât și dinspre om înspre Dumnezeu, ca „dar întors” în chip doxologic, «cuvântător»[36] către Ziditorul, ca «ale Tale dintru ale Tale». Cu toată mărginirea lor, făpturile și receptarea acestor realități, cuvintele, sunt cele mai potrivite – naturii noastre duble – pentru a exprima și lăuda prezența și lucrarea «nevăzutului Dumnezeu»[37] în lume, putând deschide (în chip necircumscris, de vreme ce le pricepem din interior, ca experiență) către perspectiva nemărginitului dumnezeiesc.

Pe de alta, însă, libertatea aceasta față de textele Scripturii credem că ar trebui înțeleasă și prin prisma scopului actului imnografic. Ca și în Dumnezeieștile Scripturi, tipurile de expresie – nediscursivă! – pe care le întâlnim în viața liturgică a Bisericii (imnografic, iconografic, arhitectonic, dramatic etc.) sunt subordonate unui singur scop: acela de a înfățișa – a „[tr]aduce”, a interpreta, a trans-pune – pe limba noastră, adică în imagini și cuvinte care țin de zidit, întâlnirea nevăzută, dar foarte reală, între Dumnezeu și om, proclamând-o și proslăvind-o. Într-un astfel de punct al discuției, recursul la icoană este foarte revelator. Bunăoară, icoana proclamă prezența Sfântului reprezentat și proslăvește persoana celui reprezentat în două moduri: 1) prin felul în care Sfântul este descris plastic, adică prin prezentarea trupului îndumnezeit al acestuia, a trupului eshatologic, cel umplut de harul și lucrarea Sfântului Duh (de vreme ce „slava se referă și la duhul, și la trupul omului și participarea psiho-somatică a omului la slava eshatologică a lui Dumnezeu este în totală armonie cu antropologia biblică și patristică”[38]) și 2) prin faptul că ea nu rămâne doar la nivelul reprezentării, ci devine ceva funcțional, fiind cinstită și sărutată, gest prin care credinciosul intră într-o relație foarte intimă cu realitatea eshatologică întrupată de respectivul Sfânt, participă, este părtaș și el de slava aceluia și harul dobândit de acela.

La fel se întâmplă și în imnografie. Persoana și istoria sunt „lecturate” în perspectiva prezenței și lucrării harului în istorie, a întrepătrunderii celor două planuri, istoric și eshatologic. Iar aceste forme de manifestare a harului sunt descrise, în sensul de proclamate, pe de o parte prin recursul la „precedentele” istorico-eshatologice, consemnate în cărțile Iconomiei dumnezeiești, în Sfintele Scripturi, și, pe de alta, prin imagini din cealaltă carte, a firii, despre care vorbea Sf. Ioan Hrisostom la începutul comentariului său la Matei. Întrepătrunderea aceasta eshatologică dintre zidit și nezidit, dintre uman și dumnezeiesc, întrepătrundere «neamestecată și neschimbată, neîmpărțită și nedespărțită», este firul roșu al tuturor evenimentelor și persoanelor înfățișate în Sfintele Scripturi, în Viețile Sfinților, în diferitele cuvinte ale Sfinților Părinți și ale oamenilor duhovnicești, în dramaturgia slujbelor Bisericii, în imnografie, în iconografie.

Această întrepătrundere este singura care poate produce în om sentimentul minunării, poate provoca mintea spre adevărata ei lucrare, cea a ieșirii din sine și a întâlnirii cu Dumnezeu și cu nesfârșitele frumuseți dumnezeiești; este singura care scoate mintea din platitudinea istoricismului și a discursivului, aruncând-o într-o luptă de toată noaptea, asemănătoare celei dintre Iacov și înger, o luptă din care mintea cu adevărat căutătoare de Dumnezeu nu poate ieși decât rănită și schimbată, transfigurată; rănită de frumusețea Mirelui, cum zic multe din textele imnografice, citând Cântarea Cântărilor. Rănire despre care dă mărturie și Cuviosul Nicodim, cântând Grabnic-Ascultătoarei: «Mă rănesc, Marie, cu dorul tău, dragostea mă arde căutând la Icoana ta; și văzând eu slava ta și frumusețea, nu mă mai satur, Maică, să’ți cânt, lăudându-te».

 

[1] Pesnele 6-9, în care apar imagini din Cântarea Cântărilor.

[2] În Mineie, la o cercetare sumară pe câteva cuvinte din Cântarea Cântărilor folosite în acest Paraclis (ὀσμή, σιαγόνες, περιστερά), am întâlnit puține cazuri în care cuvintele acestui text scripturistic sunt legate de Maica Domnului. Vezi, de pildă, Bogorodișnele de la pesnele 3, 4, 5 și 7 din canonul patriarhului Filotei Kokkinos la Sfântul Dimitrie, „care are ca temei al laudelor sfântul mir”, în care Maica Domnului este numită deopotrivă Maică și Mireasă, grăind către Fiul și Mirele ei în cuvintele Cântării Cântărilor.

[3] La Sfânta Mc. Tecla (24 sept.), Slava de la Stihoavnă.

[4] La Sfântul Simeon (1 sept.).

[5] Alcătuirea o regăsim ca Slavă de obște la Sfintele Mucenițe Chiriachi (7 iul.), Eufimia (11 iul.), Marina (17 iul., slava de la Stihoavnă), Eufimia (16 sept.).

[6] Vezi, de pildă, la Sf.Mc. Hristina: «…și întru mireasma Patimilor Lui alergând, ai strigat: Rănită sunt de dorul tău, Atoateîmpărate, și dragostei Tale mă junghii» (Canon, Peasna a 6-a), sau la Sf.Mc. Zenovie (Canon, Peasna a 6-a): «Rugăciunea dumnezeiescului tău suflet s-a primit ca o tămâie, Părinte, că grăbit-ai, preafericite, întru mirosul bunei-miresme a Patimilor Celui ce a strălucit din femeie și a luminat toată lumea».

[7] La Sfântul Simeon (1 sept.), slava de la Kekragarii: «Dumnezeiescul har umbrează peste sicriul moaștelor tale, sfințite Simeoane. Pentru aceasta și la mireasma mirului minunilor tale alergăm, tămăduire de boli luând. Ci, Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă pentru sufletele noastre».

[8] Primul text (Cânt 1, 10), în canoanele lui Iosif imnograful la Sf. Amfilohie de Iconiu (Peasna a 8-a) și Sf. Vucol al Smirnei (Peasna a 7-a) sau în slujba Sf. Meletie al Antiohiei (stihiră la Vecernie); cel de-al doilea (Cânt 5, 13), în canoanele lui Teofan imnograful la Sf. Ioan Gură de Aur (Canonul al 2-lea, Peasna a 5-a) și Sf. Sofronie al Ierusalimului (Peasna a 9-a).

[9] Vezi la Sf.Ap. Filip, la Laude.

[10] Αγ. Νικοδημος Αγιορειτης, Θεοτοκάριον, ἐκ τῆς Πατριαρχικῆς τοῦ γένους τυπογραφίας, ἐν Κωνσταντινουπόλει, 1849 (ediţia în limba română: Sf. Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion. Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, trad. de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012).

[11] Troparul 1 din Peasna 1.

[12] Παναγία Γοργουπήκοος, Ἅγιον Ὅρος, Ιερἀ Μονή Δοχειαρίου, 1999. Volumul al doilea cuprinde, în ordine istorică, toate slujbele alcătuite în cinstea acestei icoane.

[13] Acest fel de perspectivă nu este o noutate pentru spațiul teologic românesc. Vezi mai multe la: Diac. Constantin-Cornel Coman, „Cuvântul înainte” la: Buchet muzical de paraclise, Chilia „Buna-Vestire” – Schitul Sfântul Dimitrie-Lacu, Sfântul Munte Athos, 2009. De asemenea, astfel de eforturi de traducere metrică a textelor liturgice există și în alte limbi. Vezi, de exemplu, încercarea de traducere metrică în limba franceză la adresa < http://www.saintsanargyres.be/extraits_sons.html>, 2 april. 2018.

[14] O tratare foarte extinsă a acestui subiect se poate afla în: Ἀθανασίου Θ. Βουρλh, Δογματικοηθικαὶ ὄψεις τῆς Ὀρθοδόξου ψαλμωδίας, Πανεπιστήμιο Αθηνών, Θεολογική Σχολή, Εκδόσεις Κληροδοτήματος Βασιλικής Δ. Μωραΐτου, Αθήνα, 1994.

[15] Mai multe despre acest subiect al inspirației melozilor și alcătuirilor lor în studiul nostru: Sabin Preda, „Condacul Fecioara astăzi – analiză teologică pe baza structurii literare şi muzicale”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, 4 (2004), pp. 343-355.

[16] Cânt 7, 6: «capul tău peste tine precum Carmelul».

[17] Cânt 7, 5: «ochii tăi ca iezerele în Esevon»; Cânt 4, 9: «Datu-ne-ai inimă, sora mea, mireasă, datu-ne-ai inimă cu unul din ochii tăi».

[18] Cânt 2, 8: «glasul frățiorului meu»; Cânt 1, 16: «frumos este frățiorul meu»; Cânt 5, 2: «glasul frățiorului meu bate», texte puse în paralel cu Ps 129, 2: «fie urechile tale luând aminte la glasul rugăciunii mele».

Cânt 2, 14d: «că glasul tău e dulce / plăcut»; Cânt 5, 16: «gâtlejul lui – îndulciri și tot poftă»; Cânt 2, 14c: «fă-mă să aud glasul tău».

[19] Adică suflare înmiresmată, bine-mirositoare.

[20] Cânt 7, 4: «nara ta – ca turnul Livanului, socotind fața Damascului»; Cânt 7, 9: «mirosul nasului tău – ca merele».

[21] Cânt 2, 14: «și fața ta – frumoasă»; Cânt 4, 3 / 6, 7: «ca coaja rodiei – obrazul tău».

[22] Cânt 4, 3 / 6, 7: «ca funia cea roșie – buzele tale și graiul tău – frumos»; Cânt 4, 11: «miere și lapte sub limba ta».

[23] Cânt 5, 13: «fălcile lui – ca năstrapele miresmei, odrăslind mirosituri» (1688).

[24] Cânt 4, 2 / 6, 6: «dinții tăi – ca turmele celor tunse, care au suit de la scăldătoare»; Cânt 4, 3 / 6, 7: «graiul tău – frumos». Partea de final, care trimite și la minunea cu trapezarul neascultător, care umbla fără rânduială, pare să-și aibă izvorul în textele nou-testamentare (1 Tes 5, 4; Tit 2, 3-4).

[25] Cânt 4, 4: «ca turnul lui David – grumazul tău, cel zidit în Thalioth; mii de scuturi atârnă de el, toate svârliturile celor puternici».

[26] Cânt 5, 14: «mâinile lui – bune dăltuiri de aur (τορευταὶ)… pulpele lui, stâlpi de marmură».

[27] Cânt 4, 5: «doi sâni ai tăi – ca doi pui gemeni de căprioară, care se pasc între crini».

[28] Cânt 7, 3: «pântecele tău – stog de grâu îngrădit cu crini».

[29] Cânt 5, 15: «pulpele lui, stâlpi de marmură temeluiți în cuiburi aurii»; Cânt 7, 2: «rândurile (ῥυθμοὶ) coapselor tale – asemenea’s lanțurilor (ὁρμίσκοις), lucrului mâinilor de meșter (sau în alte variante de traducere: rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter iscusit lucrat» (Biblia Sinodală); «ți-i rotunjimea coapselor asemeni unor lănţuguri meşterite’n aur» (Biblia Anania).

[30] Cânt 4, 12-15: «grădină încuiată, sora mea, mireasă, grădină încuiată, izvor pecetluit, 13trimiterile tale – grădină de rodii, cu roadă din muguri, chipruri cu narduri, 14nard și croc, smirna și scorțișoara, cu toate lemnele Libanului, smirnă, aloe, cu toate mirurile dintâi, 15izvor al grădinii, fântână a apei vii».

[31] Cânt 6, 9: «Una este porumbița mea, desăvârșita mea; una este maicii ei, aleasă celeia ce născut-o. O au văzut pe ea fiice, și o vor ferici; împărătese și țiitoarele, și o vor lăuda pre ea».

[32] Cânt 4, 7: «toată ești frumoasă, cea deaproape a mea, și pată nu este întru tine»; Cânt 6, 10: «Cine e aceasta care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele».

[33] Trimiterile din paranteză sunt la Peasna din canon și, respectiv, la strofă.

[34] În sensul afirmației psalmistului: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu» (Ps 18, 1).

[35] Rm 1, 20.

[36] În sensul expresiei pauline «λογική λατρεία» (Rm 12, 1).

[37] Col 1, 15.

[38] Georgios Patronos, Îndumnezeirea omului, trad. de Sabin Preda, Bizantină, București, 2012, p. 126.