Ce spun Sfinții Părinți despre «frații» și «surorile» Domnului (cf. Mt 13, 55)?

Autor: Ion Sorin Bora

* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 3 (2017): 191-210.

Keywords: brothers, sisters, Jesus Christ, Virgin Mary, family.

Abstract

The present paper aims to provide the reader with the ability to investigate deeper the issue concerning the brothers and sister of the Lord, according to the Church Fathers’ point of view. It involves a complex endeavour supported by various sources and interpretations. This phrase designates at first groups of famous or important people such as the twelve Apostles, the seventy apostles, the disciples of John and the seven deacons. In this regard, the starting point of the present study is the apparition of the brothers and sisters of Jesus in His life and public activity. Then, the study shows their reluctance via Jesus’ public activity and mission. The last part of this study presents a short summary of the main historical and apocryphal sources, as well as the heretical writings concerning this subject, concluding with the Orthodox point of view or apology. Therefore, the complexity of this study can be used as a paradigm for all those who share the same interest that raises questions even today. This study is important and relevant because of the lack of writings and studies in the Romanian theological literature regarding this topic and, also because it uses an ample bibliography.

Introducere

Oamenii care L-au cunoscut pe Mântuitorul s-au situat într-una din cele două categorii: cea a credincioșilor sau cea a necredincioșilor. Pe «frații și surorile Domnului» îi regăsim în ambele tabere: mai întâi între cei necredincioși, ca motiv de necredință pentru cei din patria lui Iisus, împreună cu cărturarii și fariseii, la începutul activității Mântuitorului, dar apoi și ca martori ai Învierii și numărați împreună cu Apostolii Domnului, îndată după Învierea Lui. Grupul «fraților» și al «surorilor» Domnului este definit prin două caracteristici majore: Maica Domnului îi însoțește pe aceștia constant, de la început până la Cincizecime și, cea de-a doua caracteristică, numele «fraților» completează lista apostolilor și a persoanelor cu cea mai mare autoritate în Biserică. Dacă împotriva dochetiștilor, care negau adevărul nașterii reale a lui Iisus din Maria, existența «fraților» și a «surorilor» Domnului constituia un argument de prim ordin, pentru cei care au negat pururea-fecioria Maicii Domnului din cauza «fraților» și a «surorilor» Mântuitorului acest lucru a însemnat deschiderea ereziilor hristologice.

Autorii patristici au elucidat problema «fraților» și a «surorilor» Domnului din perspectivă apologetică, arătând că Maica Domnului nu este mama biologică a acestora. Au expus, totodată, tradițiile despre gradul de înrudire a acestora cu Mântuitorul, fără să ocolească abordarea filologică a termenului «ebr.– ah» în Biblia Hebraica. Pe lângă toate acestea, sunt abordate: relația dintre membrii acestei familii, autoritatea supremă, ascultarea față de această autoritate și recunoașterea reciprocă între Iisus și ceilalți „membri”. Există trei aspecte pe care literatura patristică le sesizează în privința acestor rude, numite generic «frații și surorile Domnului»: 1) Iisus este un evreu autentic, având rude cărora le răspunde, în funcție de care este recunoscut, legitimat sau judecat; 2) protestele împotriva preacinstirii Maicii Domnului care și-au găsit susținere în aceste versete; 3) atitudinea celor care enunță această judecată, sub formă interogativă.

Când apar «frații» și «surorile» Domnului în viața lui Iisus?

Prima apariție a «fraților» Domnului însoțiți de «mama Sa» la sinoptici este în afara cercului larg de ascultători ai Mântuitorului sau chiar în afara clădirii în care Iisus vorbea. Ei caută să-i vorbească Mântuitorului, ba chiar «au trimis la El ca să-L cheme» (Mc 3, 31). Nu aflăm niciun cuvânt rostit de aceștia, ci doar mărturia sinopticilor că ei chiar au venit în proximitatea locului în care vorbea Iisus, dar și răspunsul Său intransigent, prin care ni se transmite că împlinirea voinței lui Dumnezeu Tatăl este condiția și dovada înrudirii spirituale cu Iisus. Aducerea acestor personaje un pic mai devreme în locul în care era Iisus, într-o încercare de identificare a rudelor Mântuitorului cu cei ce căutau să-L prindă, bănuindu-L de posedare de demon și de ieșire din minți, este un exercițiu la care ne invită Fer. Ieronim. El înțelegea textul de la Mc 3, 22, și anume că rudele lui Iisus voiau să-L lege ca pe un ieșit din minți (cf In 8, 48)[1], când au aflat de alegerea Celor Doisprezece.

Pentru aceasta «οἱ παρ’ αὐτοῦ» din Mc 3, 21, se traduce cu «ai Săi» – ca «familia lui Iisus» – , deși în Antichitate expresia se referea la asociați, ambasadori, adepți, cineva din casă și foarte rar la prieteni sau apropiați[2]. Aceștia puteau fi tocmai «cărturarii, care veneau din Ierusalim» (Mc 3, 22) sau chiar aceste rude ale Domnului, care, cel puțin până la o vreme, au fost și ucenici ai Săi[3]. Marcu spune că afară stăteau «mama», «frații» și «surorile» Sale, în timp ce Matei și Luca omit «surorile» în acest moment. Motivul venirii acestora este prezentat diferit: «căutând să-Ți vorbească» (Mt 12, 47), «sunt afară. Te caută» (Mc 3, 32) sau «stau afară și voiesc să Te vadă» (Lc 8, 20)[4]. Nu știm precis de ce doar Marcu amintește de «surorile» Mântuitorului și nici dacă această familie extinsă a Mântuitorului L-a văzut, L-a auzit sau a vorbit cu El. Sinopticii trec cu vederea reacția acestor rude la cuvintele Mântuitorului, lăsându-le nebăgate în seamă, cel puțin până la o vreme.

Cea de-a patra Evanghelie îi deconspiră pe «frații» și pe «surorile» Domnului chiar de la începutul activității publice a Mântuitorului, făcând corp comun cu Maica Domnului, numită «mama Sa». Cel puțin aparent, Maica Domnului se comportă autoritar față de Iisus, cerându-i să facă prima Sa minune la nunta din Cana Galileii. Continuarea descrierii lasă loc presupunerii faptului că la această nuntă au luat parte, împreună cu Maica Domnului, «frații» Domnului precum și ucenicii Săi: «După aceasta S-a coborât în Capernaum, El și mama Sa și frații și ucenicii Săi, și acolo n-a rămas decât puține zile» (In 2, 12)[5]. Este foarte greu de identificat acest grup de oameni înainte de momentul Cana Galileii, singura posibilitate ar fi să intuim că prezența lor ar putea fi justificată de mențiunea rudelor Maicii Domnului, numite adesea impropriu «surori» sau mame ale unora din «frați». De la Elisabeta, «rudenia» Maicii Domnului (Lc 1, 36), până la «sora mamei Lui» (In 19, 25), există o listă mare de rude, printre care își fac loc și «frații» și «surorile» Domnului.

Toate aceste rude îl au ca strămoș comun pe regele David, al cărui nume apare inevitabil în orice discuție despre Mesia. Așadar, pe arborele genealogic, rudele cele mai importante ale Mântuitorului urcă până la David și coboară până la bătrânul Iosif și Maica Domnului. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul din Elisabeta, rudenia Maicii Domnului, a fost primită cu multă bucurie de către rudele ei, nu pentru că s-a născut un viitor preot în familia preoțească a lui Abia, ci pentru că s-a născut un băiat în casa lui David, speranța mântuirii lor: «Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său, și ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său, precum a grăit prin gura sfinților Săi proroci din veac» (Lc 1, 68-70).

Rudele Elisabetei, din seminția lui David, sunt reținute de Sfântul Luca în descrierea sa, dar rudele bătrânului Iosif și ale Mariei, ambele din seminția lui David, sunt înlocuite de păstori și de magi, la nașterea Domnului. De la Nazaret la Ein Karem[6], Fecioara Maria a venit să întregească numărul rudelor Elisabetei din casa lui David, lucru ce nu se întâmplă la Betleem, orașul lui David, în zilele în care toți urmașii lui David erau convocați pentru ultimul recensământ din timpul lui Irod cel Mare[7]. Existența rudelor Mântuitorului, după trup, este pusă încă de la început în legătură cu faptul că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. «De ce era să Mă căutați? Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» (Lc 2, 49). Iosif, numit „tatăl lui Iisus”, din perspectivă legalistă, împreună cu Fecioara Maria, L-au căutat «cale de o zi», printre «rude» și printre cunoscuți. Doar cei doi L-au căutat, fără niciun frate și fără nicio soră.

Frații Lui nu credeau în El

Cuvântarea despre «pâinea care s-a coborât din cer» din sinagoga din Capernaum i-a determinat pe iudei să revizuiască originea sa omenească: «Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer?» (In 6, 42). Ba chiar și ucenicii Săi murmurau împotriva Lui, neînțelegând ce înseamnă că trebuie să mănânce trupul Său (In 6, 61 și 64). Rudele Mântuitorului după trup au existat desigur, însă întâlnirile cu acestea nu sunt atât de importante în iconomia autorilor celor patru Evanghelii. Despre Sf. Ioan Botezătorul, de exemplu, știm că a fost o rudenie apropiată, dată fiind apropierea dintre Elisabeta și Maria. Dar Iisus nu S-a întâlnit cu Ioan până la Botezul din Iordan, iar ucenicii săi, cu puțină vreme înainte să fie executat, vin la Iisus ca din partea lui Ioan cu întrebarea: «Tu ești Cel ce vine, sau să așteptăm pe altul?» (Mt 11, 3; Lc 7, 19). Putem presupune că Sf. Ioan Botezătorul și-ar fi dorit ca ucenicii săi să se convingă că Iisus este Mesia și, lăsându-l pe el, așa cum făcuseră deja cei mai vechi ucenici ai Domnului, să-L urmeze pe Iisus. Cu toate acestea, sinopticii prezintă evenimentul ca și cum Ioan s-ar fi îndoit efectiv: «fericit este acela care nu se va sminti întru Mine» (Lc 7, 23).

Pe de altă parte, persecuția iudaică împotriva «fraților» și «surorilor» Domnului trebuia dublată de o apărare a acestora, prin afirmarea unei opoziții pe care au făcut-o Mântuitorului și prin supunere oarbă față de Lege. Cei veniți din Ierusalim i-au convins și pe «frați» și pe «surori», în frunte cu «mama Sa», să vină la Iisus ca la un ieșit din minți ca să-L prindă, făcând astfel uitat eșecul iudeilor de a-L lapida. În același context, «frații» necredincioși urcă la Sărbătoarea corturilor, dar Îl invită „cu generozitate”[8] pe Iisus într-o capcană: când iudeii căutau să-L omoare (In 7, 1), Hristos să urce la Ierusalim, ca ucenicii să vadă lucrurile pe care El le făcea (In 7, 3). Altfel spus, Îl invită la moarte sigură, ei situându-se de partea trădării, ca și Iuda Iscarioteanul puțin mai târziu.

Forța cuvântului frate este mult mai mare. În In 7, 1-10 observăm îndemnul acestora adresat lui Iisus de a merge în Ierusalim, ca și alții să vadă faptele Lui. Iisus nu le confirmă dorința Sa de a urca la sărbătoare tocmai pentru că «nici frații Săi nu credeau în El». Forța retorică a expresiei este dată de cuvântul frate care, dacă ar fi fost înlocuit de „verișor” ar fi structurat următoarea expresie: «pentru că nici verișorii lui nu credeau în el»[9]. Deci este vădit faptul că «prin frați se indică tot neamul iudeilor, Hristos ocoleşte să ţină praznicul împreună cu ei»[10]. «Cu multă prudență, Prorocul, numind pe fraţi, adaugă în chip folositor casa tatălui Tău, ca nu cumva să se înţeleagă că sunt şi ei din fericita Fecioară, ci numai din tatăl Iosif»[11].

Iisus în patria Sa

«Frații și surorile Domnului» este o expresie larg-cunoscută, desemnând un grup de oameni într-o formulare asemănătoare cu numele unor grupuri celebre precum: femeile mironosițe, Cei Doisprezece, Cei Șaptezeci, ucenicii lui Ioan, Cei Șapte Diaconi ș.a. Aceștia sunt amintiți mai ales de partea celor care se îndoiesc de Iisus, în cuprinsul Evangheliilor, dar, după Înviere, poziția lor este de cealaltă parte, a celor care L-au văzut pe Hristos Înviat, fiind numărați cu Apostolii și cu ucenicii Domnului. Doar patru nume de «frați» cunoaștem, fiind, cel mai probabil, singurele existente: Iacov, Simeon, Iosie și Iuda. Ei sunt singurii «frați» ai Domnului, deși, Iisus insistă să fie fratele tuturor celor ce rostesc rugăciunea Domnească (Mt 6, 9), a celor care fac voia Tatălui Său (Mt 12, 50; Mc 3, 35). Fer. Augustin arată că Fecioara Maria a săvârșit voința lui Dumnezeu Tatăl, spunând: «Este mai bine pentru Maria să fie un discipol al lui Iisus, decât mama lui Hristos»[12].

Patria lui Iisus, probabil Nazaretul, este locul în care predica lui Iisus este urmată de o întrebare capcană, la care răspunsul nu lasă locul unei mărturisiri cât de firave a adevărului[13]. «De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații (verii) Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile (verișoarele) Lui, au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau întru El» (Mt 13, 54-57). Sfântul Marcu prezintă acest eveniment, în care identitatea «fraților» este cunoscută, ca motivație primă pentru necredința celor din patria lui Iisus:

«Și a ieșit de acolo și a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosi și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Și se sminteau întru El» (Mc 6, 1-3).

La Sfântul Matei, numele bătrânului Iosif este înlocuit prin meseria sa de tâmplar, referința la tatăl adoptiv nenumit fiind completată prin cea despre mama Sa. O mamă și patru frați, tratați separat de tatăl legal al lui Iisus, sunt toate subiecte ale verbului „se numește”. „Matei pare că vrea să separe tatăl legal, dar nu biologic, al lui Iisus, de mama lui Iisus reală și biologică”[14]. Totodată, Matei continuă această diviziune întreținută de el între Iosif și Maria și atunci când alege să așeze frații Domnului împreună cu mama sa biologică și nu cu tatăl său legal[15]. În patria Sa, identitatea Mântuitorului se realizează fără nume, doar prin intermediul rudelor celor mai apropiate. Toate rudele sale sunt enumerate și puse în legătură cu Iisus Hristos, al Cărui nume nu este pronunțat aici de conaționalii Săi[16]. Bătrânul Iosif nu este pomenit nici el, cel care, chiar dacă murise, nu era lipsit de importanță pentru legitimarea Mântuitorului, fiind tatăl adoptiv al Său[17]. Este adevărat că rolul mamei în identificarea cuiva este important, pentru clarificarea unor situații mai speciale, pentru a separa copiii aceluiași bărbat cu femei diferite[18]. Dar în fiecare situație, numele tatălui este foarte clar, iar detaliile sunt secundare[19].

În acest punct al activității Mântuitorului, «frații» și «surorile» Domnului, constituie o prezență evidentă și discretă, bine ancorați în comunitatea iudaică și apreciați mai mult decât Iisus sau decât bătrânul Iosif[20]. Este evident tonul batjocoritor al celor din «patria Sa», care «Îl batjocoreau din pricina originii de jos a presupusului Lui tată, deși nazarinenii aveau în trecutul lor o mulțime de exemple de acestea, când din părinți neînsemnați, au ieșit copii vestiți… O astfel de învățătură nu se datora sârguinței omenești, ci harului dumnezeiesc; dar ei Îl disprețuiau tocmai pentru pricinile pentru care ar fi trebuit să-l admire»[21]. De aceea, atitudinea celor ce întreabă este disprețuitoare față de rudele Domnului: «întrebau plini de dispreț pentru tot ce părea a fi cea mai apropiată rudenie a Lui: „au nu se numește mama Lui Maria…”»[22]. Origen sesizează contextul și insistă asupra originii necunoscute a lui Iisus, cea divină. Ei «nu știau că se născuse dintr-o fecioară și n-ar fi crezut acest lucru chiar dacă li s-ar fi spus, ci bănuiau că este fiul lui Iosif teslarul»[23].

Cealaltă Marie

Iacov și Iosie sunt, încă o dată, numiți înainte de Înviere, dar fără o activitate directă, ci doar ca accesoriu identitar pentru «cealaltă Marie», «sora» Maicii Domnului. În Mc 15, 40 sunt trei femei la Răstignire: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea. Maria, mama lui Iacov și a lui Iosie este uneori identificată cu sora mamei lui Iisus, având doi fii cu aceleași nume cu doi dintre «frații» Domnului. Maria, soția lui Cleopa, era mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosie. Iuda și Simon au fost menționați în Mt 13, 55 și în Mc 6, 3 ca «frați» ai lui Iisus iar în Lc 6, 16 și în FA 1, 13, Iacov și Iuda sunt incluși în rândul apostolilor. Maria lui Cleopa sau a lui Cleopas este o apoziție la „sora mamei sale”. După uzul vorbirii, Maria lui Cleopa («Μαρία ἡ τοῦ Κλωπᾶ») înseamnă Maria, fiica lui Cleopa, caz în care Cleopa este cunoscut doar ca tatăl Mariei, menționat în In 19, 25.

O altă posibilă relație între această Marie și Cleopa poate fi de tipul soț-soție, caz în care Maria este numită soția lui Cleopa[24]. În In 19, 25-27, sub Crucea Mântuitorului se află mama lui Iisus, sora mamei sale, Maria (soția) lui Cleopa și Maria Magdalena, împreună cu ucenicul iubit. În toate descrierile, absența «fraților» sub crucea Domnului este evidentă, ca și rudenia dintre ei și femeile care au venit aici[25]. Ori, se vede clar că «frații Domnului» sunt rude și cu «surorile Domnului» și, evident, cu „sora Mariei”. Fecioara Maria nu avea o soră biologică, vitregă sau adoptată, pentru că dacă ar fi așa, Iacov și Iosie ar fi, de fapt, verișori ai lui Iisus, concluzie la care ajunge sursa tradiției la care aderă Fer. Ieronim, așa cum vom vedea. Însă ceilalți nu mai pot fi incluși în același calapod al rudeniei cu Iisus, decât dacă ar avea și ei ca mamă o «soră» a Maicii Domnului. Pe de altă parte, Hegesip insistă să-l includă pe Cleopa (Clopa) între rudeniile Domnului, denumindu-l unchi al lui Iisus și tată al lui Simeon și al lui Iuda[26].

Mărturii istorice

Situația «fraților și surorilor» Domnului înainte de Înviere nu este deloc clară, atât sub aspectul rudeniei de sânge (sau doar de alianță?) cu Iisus, cât mai ales al adeziunii la învățătura propovăduită de Iisus ucenicilor Săi. Dincolo de încercările de a-L opri pe Iisus să vorbească sau de a-L forța să Se afirme înainte de vreme, aceștia au manifestat deschidere față de învățătura Domnului pe care au primit-o și au mărturisit-o. Apostolul Pavel îl prezintă pe Iacov ca pe un martor de mare importanță al Învierii Domnului (1 Co 15, 7)[27], dar și ca pe unul dintre cei mai importanți Apostoli, cu care s-a întâlnit în Ierusalim, la trei ani după convertire: «după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului» (Ga 1, 17-18). Între Înviere și Înălțare, Apostolii «stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui» (FA 1, 14).

Sinodul Apostolic din anul 49 este prezidat de același Iacov (FA 15, 13), care împreună cu Petru și cu Ioan erau recunoscuți ca «stâlpi» ai Bisericii (Ga 2, 9). Un fapt istoric recunoscut de către toți este martiriul Sfântului Iacov, cel mai vizibil din grupul «fraților și surorilor Domnului». Iosif Flaviu a consemnat că Arhiereul Anatus a comis această crimă față de Iacov, «fratele lui Iisus, denumit Hristos», convocând sinedriul pe motiv că nu păzește legile; legi care au hotărât lapidarea sa[28]. După moartea Sfântului Iacov, «apostolii și ucenicii Domnului, care mai rămăseseră încă în viață, s-au strâns laolaltă de pretutindeni, după cum se spune, în jurul rudelor după trup (n.ns.) ale Domnului – au ținut sfat cu toții și s-au întrebat: cine anume ar fi vrednic să fie urmaș al lui Iacov?»[29], iar «toți într-un singur gând au găsit că Simeon, fiul lui Cleopa, despre care se face amintire în cartea Evangheliei, este vrednic să urce pe scaunul episcopal al acestei Biserici, ca unul care era, cum se spune, văr al Mântuitorului. Într-adevăr Hegesip istorisește că Cleopa era frate cu Iosif»[30].

După martiriul lui Iacov a fost vorba de niște nepoți ai lui Iuda[31], apoi persecuția lui Vespasian, care, după ocuparea Ierusalimului, a poruncit să fie căutați toți cei ce se trag din seminția lui David, «ca nu cumva să mai rămână în viață vreunul din această seminție regală»[32], urmat de Domițian care a identificat doi urmași ai lui Iuda[33]. «Cei socotiţi fraţi ai lui Hristos se dovedeau ca nefiind cu adevărat fraţi ai Lui, nici măcar în sensul că ar fi fost fii ai lui Iosif». Din textul de mai jos ar rezulta faptul că Sfântul Chiril înclină să creadă că ei erau fii ai lui Iosif, dar nu ai Fecioarei; deci fii ai lui dintr-o căsătorie anterioară. Dar Sfântul Chiril nu spune aceasta ca pe o părere a lui, ci pe o interpretare posibilă a expresiei prorocului Ieremia «casa tatălui Tău»:

«Şi Proorocii se exprimă uneori vag. Dacă ar fi fost fii ai lui Iosif, cum s-ar fi dus Iosif numai cu Pruncul nou-născut şi cu Maica Lui în Egipt pentru un timp mai îndelungat, sau cum ar rezulta că s-a dus numai cu El şi cu Maica Lui în Ierusalim, la vârsta de doisprezece ani? Dacă ar fi totuşi adevărată părerea că „fraţii” lui Iisus nu au fost fiii lui Iosif, necredinţa lor în Iisus s-ar explica prin faptul că Iosif n-a îndrăznit să le vorbească de taina naşterii Lui, înainte ca ei să vadă faptele Lui minunate, ca să nu se smintească»[34].

În aceste condiții, „când Iosif numește pe Iacov «fratele lui Iisus», nu avem motive să credem că aceasta înseamnă altceva decât frate”[35], decât dacă acceptăm că, în cazul «fraților și surorilor Domnului», cuvântul are o altă rezonanță pentru toți iudeii, creștini și necreștini deopotrivă.

Scrieri apocrife

Apocrifele conțin unele adevăruri, consemnate de autorii acestora, de regulă eretici, a căror scriere se face mult mai târziu decât se insinuează în cuprinsul cărții. Astfel, informațiile din apocrife au nevoie de cel puțin o confirmare, prin identificarea unei informații biblice sau patristice, sau chiar prin intermediul rațiunii. Hotărârea ca Maria să fie încredințată lui Iosif nu aparținea nici Mariei, nici lui Iosif, ci marelui preot Abiatar, care, într-un cadru cultural, află voința lui Dumnezeu. Printr-un sistem de verificare a voinței lui Dumnezeu, cu nuiele din care va ieși un porumbel, aceștia află că Iosif este alesul. De aceea i se poruncește: «Primește-o la tine, căci tu ai fost singurul ales de Dumnezeu din tot tribul lui Iuda!» Convins că nu poate să împlinească această sarcină încredințată din voință divină, de a păstra în casa sa pe Maria, după ce arhiereii au hotărât să iasă din Sfânta Sfintelor, Iosif a cerut ajutor pentru el și pentru Maria: «dați-i și câteva dintre prietenele ei fecioare, ca să-și petreacă timpul împreună»[36]. Astfel i-au fost date și Rebeca, Sefora, Suzana, Abigea și Zahel[37].

Viața lui Iosif, o scriere de sec. IV-V, reprezintă sursa informațiilor despre Iosif: el era un drept, avea 89 de ani când a luat-o la sine pe Maria și a trăit până la 111 ani. Înainte de aceasta, Iosif a avut o altă familie, o soție cu patru băieți și două fete: Iuda, Ioset, Iacov și Simeon, Lisia și Lidia[38]. «Altă dată, Iosif l-a trimis pe fiul său, Iacov, să strângă lemne și să le aducă acasă. Împreună cu Iacob a mers și copilul Iisus. Și iată că în timp ce strângea surcelele grămadă, o viperă îl mușcă pe Iacob de mână»[39]. Apocrifele păstreze cele patru nume evanghelice de frați, cu o mică corectură, Ioset în loc de Iosie, dar și prin două personaje feminine introduse în lista «surorilor» Domnului.

Abordări eretice

Literatura patristică a cunoscut sintagma «frații și surorile Domnului» ca o marcă literală sau gramaticală, autorii patristici explicând apologetic situația Fecioarei Maria, care este introdusă postum în problema familiei mari a lui Iisus. Nu poate nimeni să conteste că împotriva dochetiștilor, afirmarea existenței fraților Domnului confirma o legătură trupească, palpabilă, între evenimentele evanghelice și realitatea vieții terestre a Domnului. Ereziile de tip dochetic, Marcion și Manes, considerau că prin cuvintele ce însoțesc identificarea ucenicilor cu adevăratele sale rude, «iată mama mea și frații Mei» (Mt 12, 49), își reneagă originile sale pământești «în felul în care s-ar putea crede că Eel s-a născut dintr-o fantomă»[40]. Această abordare l-a determinat pe Tertulian să se folosească de expresia «frații și surorile Domnului» într-un mod regretabil, considerându-i pe aceștia frați biologici ai lui Iisus și, deopotrivă, copiii naturali ai Mariei și ai lui Iosif[41].

Credința că frații și surorile Domnului au fost născuți din aceeași mamă ca și Iisus apare la Tertulian (†220)[42]. Dar în această vreme Tertulian a îmbrățișat erezia lui Montanus, motiv pentru care Fer. Ieronim spunea că «despre Tertulian nu-I nevoie să spun nimic mai mult decât că el n-a fost un fiu al Bisericii»[43]. Direcția lui Tertulian a fost continuată și de alți eretici, foarte cunoscuți în sec. al IV-lea fiind Helvidius și Iovinian. Ambii considerau că «frații și surorile Domnului» erau fiii lui Iosif și ai Mariei[44]. Teodor de Mopsuestia deja afirmase într-una din predicile sale că Maica Domnului ar trebui numită născătoare de om, această afirmație urmând să deschidă calea ereziilor hristologice și mariologice. Totodată, nu lasă neobservat momentul în care «mama și frații» lui Iisus Îl caută, fără să primească răspuns, găsind aici că Iisus dădea mai mare valoare ucenicilor Săi decât mamei și fraților[45], lucru evident greșit, dacă înțelegem exact ce înseamnă această sintagmă. Răspunsul ortodox trebuia să apară repede și ferm. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că «Domnul n-a grăit așa ca să facă de râs pe Mama Lui sau să Se lepede de Aceea care L-a născut. Dacă i-ar fi fost rușine de Ea, nici n-ar fi trecut prin pântecele ei, ci ca să arate că nici Mama Lui n-are niciun folos de pe urma acestei nașteri dacă nu face tot ce trebuie»[46].

Apologia credinței apostolice

Pionierul luptei împotriva ereziilor care o vizau pe Maica Domnului, Sf. Irineu al Lyonului, mărturisește despre Fecioara Maria că ea «a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii»[47] și «avocata» sau «apărătoarea» Evei[48]. «Cine a îndrăznit vreodată să pronunțe numele Mariei și nu i-a alăturat cu hotărâre, dacă a fost întrebat, titlul de Fecioară?»[49]. Origen, a preluat o informație regăsită de el în scrierile apocrife: Evanghelia lui Petru și Protoevanghelia lui Iacov, conform cărora bătrânul Iosif era văduv în momentul în care Fecioara Maria i-a fost dată spre logodnă. Astfel, Origen afirmă răspicat că frații Domnului «ar fi fiii lui Iosif născuți cu prima lui soție»[50]. Cel care se pronunță efectiv în problema «fraților și surorilor Domnului» este Sfântul Epifanie (†403). El explică înrudirea dintre Iisus și «frații și surorile Sale» pe baza unei tradiții din două cărți apocrife, conform căreia bătrânul Iosif, înainte să fie logodit cu Maria, a avut o căsnicie din care au rezultat Iacov, Iosie, Simon și Iuda, precum și cel puțin două fete. Rămași fără mama naturală, acești copii au crescut în casa lui Iosif, Maica Domnului fiind și mama lor (vitregă). În sprijinul acestei tradiții s-ar putea folosi mențiunea din Mc 15, 40 despre Maria, «mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosie».

O altă tradiție întâlnim pentru prima dată la Hegesip (†180), tradiție care susține că «frații Domnului» erau verișorii lui Iisus[51]. Sf. Ioan Gură de Aur (†407), Fer. Ieronim și Fer. Augustin (†430) cred că erau veri pe linie maternă, ca fii ai lui Cleopa și ai Mariei. Maria, Mama lui Iacov cel Mic și al lui Iosie (Mc 15, 40) nu poate fi identificată cu Maria, mama lui Iisus[52]. Fer. Ieronim, sugerează că «frații lui Iisus» sunt, de fapt, verișorii Săi, iar Maria, ca și Iosif, au trăit viață virginală[53]. Astfel Maria, mama «fraților Domnului», a fost verișoara Maicii Domnului, sau cumnata ei, „dreptul Iosif fiind fratele ei sau al lui Cleopa”[54]. Același scriitor creștin impune o variantă textuală care apare între paranteze în mai toate traducerile, anume verișori, ca o corectură pentru «frații și surorile Domnului».

Principalul argument în sprijinul acestei tradiții este dat de către Fer. Ieronim prin elucidarea traducerii cuvântului «ebr. – ah». Astfel, de vreme ce «ἀδελφός» traduce în Septuaginta acest cuvânt, chiar și când avem de-a face cu altfel de rude decât frații, ar trebui înțeles, și în Noul Testament, ca posibilă referire la verișori în textele evanghelice, pentru că ebraicul « ebr. – ah» nu înseamnă numai frați de sânge, ci și verișori sau nepoți (Fc 29, 12; 24, 48). Este vorba de Lot, nepotul lui Avraam, care, în vremea în care se despărțiseră de ceva vreme din cauza lipsei locurilor de pășunat, deci nu mai împărțeau același spațiu habitual, este numit frate într-un context conflictual, ca remediu și mobil al rezolvării conflictului respectiv. Fer. Augustin realizează o demonstrație magistrală asupra faptului că limbajul iudaic folosea termenii „frații și surorile Domnului” în sens de rudenie[55]. Sfântul Ambrozie (†397) a scris și el împotriva ereticilor care împărtășeau credința lui Iovinianus, după ce Fer. Ieronim scrisese deja o lucrare împotriva ereticului.

Chiar dacă este foarte ademenitoare, această perspectivă filologică are numeroase carențe. În primul rând, numărul real al pasajelor Vechiului Testament în care «ah» înseamnă indiscutabil verișor este foarte mic, poate doar unul singur, la 1 Par 23, 21-22[56]. Din cele 343 de ocurențe ale cuvântului «ἀδελφός», 263 sunt folosite în sens figurat și doar 75 se referă la relații între membrii familiei (14 din acestea, la frații lui Iisus)[57]. Autorii cărților Noului Testament nu s-au confruntat cu această lipsă de cuvinte care determină atâta vădirea de precizie, precum ebraicul « ebr. – ah». De altfel, aceștia folosesc și ἀνεψιός atunci când se impune[58]. Apostolul Pavel, de exemplu, folosește de mai multe ori sintagma «frații Domnului», fie special pentru Iacov, «fratele Domnului» și «apostol» (Ga 1, 19), fie pentru toți «frații Domnului», care, ca și ceilalți apostoli, ca și Chefa, erau însoțiți de câte «o femeie soră» (1 Co 9, 4). Cu toate acestea, rudenia dintre Barnaba și Ioan Marcu este clar definită prin expresia «Μᾶρκος ὁ ἀνεψιὸς Βαρναβᾶ» (Col 4, 10). Deci Pavel avea cuvântul «ἀνεψιός» pe care ar fi putut să-l folosească pentru «frații Domnului», dacă se impunea[59].

Această teorie a confuziei frate-verișor omite realitatea existenți creștinilor buni cunoscători ai limbii aramaice și ai celei grecești deopotrivă (FA 6). „Acești creștini evrei din Ierusalim, care fără îndoială îl cunoșteau personal pe Iacov și pe alți «frați ai Domnului», numiți «hoi adelphoi tou kyriou» («frații Domnului») și nu «hoi anepsioi tou kyriou» («verișorii Domnului») chiar de la început”[60]. Același lucru se poate spune și despre Iosif Flaviu, care ar fi trebuit să recunoască diferența dintre frate și verișor și să evite formula «Iacov, fratele lui Iisus»”[61]. În Apus, până în Evul Mediu, frații și surorile Domnului au fost înțeleși după modelul afirmat cu multă autoritate de Fer. Ieronim. Dimpotrivă, în Răsărit, poziția dominantă o are Protoevanghelia lui Iacov, conform căreia frații și surorile erau de fapt fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară[62]. Considerăm că intervenția lui Iuliu Africanul este mult mai sigură pentru elucidarea gradului de rudenie dintre Iisus și «frații și surorile Sale». Iuliu Africanul explică diferențele dintre cele două genealogii ale Mântuitorului prin intermediul efectelor produse de căsătoria de levirat în rândul copiilor care se nasc din familiile iudaice.

Iuliu Africanul, la începutul sec. al III-lea, explică păruta contradicție între cele două genealogii ale Mântuitorului, păstrate la Evangheliștii Matei și Luca, pe baza diferenței dintre efectele produse de căsătoria de levirat pe teren legal și natural. «În Israel numărarea numelor neamurilor se socotea fie după fire, fie după lege; după fire, prin filiații trupești; după lege, atunci când cineva avea copii sub numele fratelui mort care rămăsese fără moștenitori»[63]. Iuliu Africanul dă un astfel de exemplu de adevăr spus din cele două perspective, sau

«în ce fel poate fi socotit tată și unul și celălalt: Iacov care coboară din Solomon și Eli, care vine din Natan; să arătăm că cei doi bărbați (Iacov și Eli) erau frați și că înaintea lor, părinții lor, Natan și Melchi, cu toate că proveneau din descendenți diferiți, amândoi devin bunicii lui Iosif. Așadar, Natan și Melchi, căsătorindu-se succesiv cu aceeași femeie, au avut copii care erau frați după mamă, întrucât legea nu oprea ca o femeie care ar fi fost respinsă de soțul ei ori căreia i-ar fi murit soțul să se căsătorească cu un alt bărbat. Din această femeie (Esta, căci așa ne spune tradiția că se numea ea), Natan, primul care cobora din Solomon, năștea pe Iacov, dar întrucât Natan a murit, văduva lui s-a căsătorit cu Melchi, care se trăgea din Natan, și împreună au avut un fiu numit Eli»[64].

Pe baza acestui raționament se ajunge și la Iosif și Cleopa, fiii lui Cleopa ajungând în casa lui Iosif prin intermediul acestei instituții de protecție socială: căsătoria de levirat. Nu s-a analizat, totuși, probabilitatea ca, în urma decesului Dreptului Iosif, familia acestuia să fie preluată cu totul de fratele său Cleopa, caz în care Iisus ar avea două mame, una biologică, și căreia îi aducem o cinstire deosebită, și una care poate fi acuzată de mândrie, mama «fraților și surorilor Sale», care încearcă să aibă un ascendent asupra lui Iisus.

Urmașii lui David

Înrudirea Mântuitorul cu «frații», «surorile» chiar și cu «mama Sa» reprezintă un mister, așa cum aflăm din relatările biblice despre întruparea Sa, la Bună-Vestirea îngerului, din voința lui Dumnezeu Tatăl și din acordul liber al Fecioarei. De fapt, fără o întrupare reală a Mântuitorului, nici nu s-ar putea vorbi despre vreo înrudire a Sa cu oamenii, nici după trup, nici din bunăvoință. Pentru firea Sa umană Noul Testament ne dă două indicii de referință: El este Fiul Mariei, cea logodită cu Iosif din Nazaretul Galileii, dar este și Fiul lui David, denumire comună pentru Mesia. Efortul monitorizării membrilor seminției lui David aparținea fariseilor și acestui grup de oameni, toți aflați într-o febrilă așteptare a venirii lui Mesia, Fiul lui David, după cum scriseseră prorocii.

Se poate crede că existența fariseilor este determinată de această seminție davidică, din care așteptau Urmașul celebru, pe Mesia, Fiul lui David, și să restabilească ordinea existentă încă de la întemeierea regatului și continuată la ieșirea evreilor din Babilon. Atunci Zorobabel, din seminția lui David, este adevăratul conducător al evreilor și ctitor principal al templului. Ordinea politică a fost stricată odată cu revendicarea puterii politice de aristocrația religioasă iudaică, fariseii afirmând apartenența la familia davidică[65]. Cu toate acestea, numărul urmașilor lui David scade:

– Din cauze naturale, mai mulți bărbați din seminția lui David muriseră, fără urmași. Dintre aceștia, Iuliu Africanul vorbește de două astfel de cazuri, în care intervine căsătoria de levirat pentru continuarea seminției[66].

– Persecuțiile vizau această seminție, orice conducător nelegitim căutând să-și anihileze adversarii politici încă din fașă. Irod cel Mare, după timpul pe care-l aflase de la magi, a ucis toți pruncii din seminția lui David, aduși (sau născuți) în Betleem, odată cu recensământul din finalul domniei lui Irod[67], și, fără îndoială, numeroși membri ai familiilor lor, cum este și cazul lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, ucis între templu și altar (Lc 11, 51).

– În aceste condiții femeile din seminția lui David au și ele o mare importanță, în cazul în care sunt căsătorite cu bărbați din altă seminție, fiii lor, care nu puteau intra pe firul genealogic ulterior, erau totuși cercetați, ca nu cumva Mesia să se fi născut în această situație marginală și să fie necunoscut de ei tocmai la capătul ramurii genealogice.

Nu știm câți urmași ai lui David erau în vremea Mântuitorului, dar știm că existența lor intra în discuțiile despre Unsul Domnului, la eretici[68], dar și în dezbaterile dintre principalele partide religioase din veacul apostolic. «Între cei tăiați împrejur, printre fiii lui Israel, existau păreri diferite când era vorba de seminția lui Iuda și de Hristos, și anume: la esenieni, la galileeni, la imerobaptiști, la masbotei, la samarineni, la saduchei și la farisei»[69]. Știm doar că Domițian nu a găsit decât doi din acești urmași ai lui David din vremea sa, atunci când edictul său îi viza pe toți urmașii lui David[70]. Motivul pentru care cei doi oameni pârâți de eretici la Domițian erau înrudiți cu Mântuitorul nu este că strămoșul lor era «Iuda, fratele Mântuitorului după trup», ci acela că «ei se trag din neamul lui David și deci sunt înrudiți chiar și cu Hristos însuși»[71].

Așadar, adevăratul motiv pentru care «frații și surorile Domnului» erau rudele Mântuitorului după trup rezidă în apartenența la familia davidică. Cel mai reprezentativ exeget din perspectivă filologică, Fer. Ieronim (†420), a scris mai multe tratate, determinat de ereticul Helvidius, care considera că frații Domnului erau fiii lui Iosif și ai Mariei: Contra Helvidium de perpetua virginitate Mariae, iar apoi a scris Împotriva lui Iovinianus.

Concluzii

Pântecele Fecioarei este o taină a creștinătății, necunoscută îngerilor și din veac ascunsă. Deși ea L-a născut doar pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și a rămas Fecioară, ea este maica noastră a tuturor. «Frații Domnului» sunt amintiți într-un context nu deplin cunoscut nouă, deoarece uimirea lor despre învățătura și puterea lui Iisus devine sminteală și motiv de împuținare a minunilor în acest spațiu: «nu este proroc disprețuit decât în patria sa, în neamul său, între frați». Sfinții Părinți ne spun cine sunt acești frați ai Domnului, mai exact ce legătură de rudenie este între Iisus și ei, pe baza tradițiilor cunoscute. În același timp, Sfinții Părinți nu ne spun cine sunt cu adevărat «frații Domnului», păstrând problema foarte aproape și fără o rezolvare unanimă, pentru că nu aduc argumente în sprijinul acestor teorii acceptate. «Frații» și «surorile», împreună cu Maica Domnului, sunt primii care se pliază pe calapodul celor ce împlinesc voința lor. Părinții Bisericii observă o problemă a fraților și a surorilor, adesea numită trufie sau dorința ridicării în ochii celorlalți pe baza rudeniei cu Iisus. Pentru noi, cei care am fost ridicați la această demnitate de frați, credința trebuie împletită cu smerenie. Nu întâmplător «frații» sunt ai Domnului și nu ai lui Iisus, în Noul Testament și în cărțile creștinilor.

[1] Thomas C. Oden, Christopher A. Hall (eds.), Mark, coll. Ancient Christian Commentary on Scripture 2, InterVarsity Press, Downers Grove, 1998, p. 43.

[2] John Painter, Just James. The Brother of Jesus in History and Tradition, University of South Carolina Press, Columbia, 22004, p. 22.

[3] O ultimă referință mateiană la «frații Domnului» poate fi considerată porunca dată de Mântuitorul femeilor mironosițe, după ce s-au încredințat de Înviere, în drumul pe care îl făceau către Cei Unsprezece: «Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea» (Mt 28, 10). De fapt, Mântuitorul Se arată lui Iacov după Înviere, lucru omis de relatările evanghelice. Vezi: Craig A. Evans (ed.), The Historical Jesus. Critical Concepts in Religious Studies. Vol. III, Jesus’ Mission, Death, and Resurrection, Routlege, London, 2004, p. 315.

[4] «ucenicii i-au zis lui Iisus: Frații și mama ta stau afară, El le spune: cei care fac voia Tatălui Meu, aceia sunt frații și mama mea» („Evanghelia lui Pseudo-Toma”, 99, în: Cristian Bădiliță, Evanghelii apocrife, Adevărul Holding, București, 2012, p. 145).

[5] Sfântul Teofilact explică această vizită scurtă a Mântuitorului în Capernaum, împreună cu Maria, cu frații și ucenicii Săi, ca fiind un act necesar și responsabil pentru Maica Domnului: «Se pogoară Domnul în Capernaum pentru nicio trebuință, fără numai ca să așeze pe Mama Lui acolo, ca să n-o poarte după Sine pretutindenea» (Sf. Teofilact al Bulgariei, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. de Pr. Ioan Popa, Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 65).

[6] Situată la 10 km de Ierusalim, Ein Karem este localizarea cetății din «ținutul muntos», unde locuia preotul Zaharia și soția sa, Elisabeta (Lc 1, 39).

[7] Termenul «πρώτη» înseamnă atât „întâi”, cât și „înainte de”. Astfel se poate înțelege rolul lui Quirinius, a cărui autoritate înainte de anul 6 d.Hr. nu poate fi justificată în Iudeea. «Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria» (Lc 2, 2), ar trebui înțeleasă ca „Această înscriere s-a făcut înainte de cea pe când Quirinius ocârmuia Siria”. Este adevărat că atmosfera în care se naște Sf. Ioan Botezătorul diferă mult de cea în care se naște Mântuitorul. Pe de-o parte, locul nu era prielnic vizitelor și dezbaterilor asupra acestei nașteri, pe de altă parte, numărul celor uciși de Irod crescuse considerabil spre sfârșitul domniei sale, pericolul ca acesta să-și dezlănțuie furia asupra celor ce așteptau să se nască Mesia din urmașii lui David fiind de netăgăduit.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur observă dorința acestora de a șterge din mintea oamenilor această origine joasă pe care o aveau. Hristos îi refuză pentru că «voia să le vindece patima mândriei și a slavei deșarte» (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, XLIV, 1, în: Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III, trad., introd., indice şi note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 23, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 520).

[9] John P. Meier, „The Brothers and Sisters of Jesus In Ecumenical Perspective”, în: The Catholic Biblical Quarterly, 54 (1992) 1, p. 14.

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în: Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri IV, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 41, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 317.

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 314.

[12] Manlio Simonetti (ed.), Matthew 1-13, coll. Ancient Christian Commentary on Scripture 1a, InterVarsity Press, Downers Grove, 2001, p. 261.

[13] O astfel de întrebare, cu ambele variante de răspuns incorecte, este și: «Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?» (Mt 22, 17). Iisus cunoaște vicleșugul lor, și îi întreabă cu tristețe: «De ce mă ispitiți, fățarnicilor?» (Mt 22, 8).

[14] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 13.

[15] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 13.

[16] Adesea, iudeii foloseau erasio nominis sau damnatie memoriae ca mijloc de luptă împotriva celor care deveniseră indezirabili (Athanase Negoiță, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Științifică, București, 1993, p. 233). Sinedriul va lua o decizie și mai dură, în ceea ce privește numele lui Iisus, în timpul vindecării orbului din naștere: «iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă» (In 9, 22).

[17] Poate tocmai această asumare a paternității legale asupra Mântuitorului determinase, pentru o vreme, ruperea legăturii cu rudele și cu ceilalți urmași ai lui David. Înlocuirea numelui său cu îndeletnicirea de tâmplar (Mt 13, 55) sau chiar ștergerea lui din discuțiile despre originea lui Iisus (Mc 6, 3), se pot înscrie în aceeași discuție despre asumarea paternității legale asupra Mântuitorului.

[18] Richard Bauckham, „The Brothers and Sisters of Jesus: An Epiphanian Response to John P. Meier”, în: The Catholic Biblical Quarterly, 56 (1994) 4, p. 699.

[19] Richard Bauckham explică felul în care este legitimat Iisus printr-o disociere a felului în care El era cunoscut în patria Sa și în afara patriei Sale: „Este surprinzător că altă posibilă explicație nu a fost propusă: aceea că, în Nazaret, Iisus trebuia să fi fost cunoscut ca «fiul Mariei», deoarece aceasta Îl distinge de copiii lui Iosif cu prima sa soție. …Este ușor de presupus că, întrucât în afara Nazaretului Iisus ar fi fost identificat ca «fiul lui Iosif», în Nazaret, unde familia era cunoscută, copiii lui Iosif cu două soții trebuiau să fie cunoscuți după mamele lor” (R. Bauckham, „The Brothers and Sisters of Jesus…”, p. 699). A fi de acord cu această părere, presupune acceptarea fără rezerve a liniei tradiționale acreditată de Epifanie, dar mai ales înlocuirea unei certitudini (bătrânul Iosif ca tată adoptiv al Mântuitorului) cu o incertitudine (numele Mariei, care avea „o soră” cu același nume și care avea copii). Tot la fel și afirmația că „Iisus trebuia numit exact «fiul Mariei», deoarece Iacov, Iosie, Iuda și Simon nu erau fiii Mariei” este lovită de nulitate, în contextul în care se știe că mama lui Iosie și a lui Iacov poartă numele Maria (Mc 15, 40).

[20] Aprecierea iudeilor față de Iacov, primul și cel mai important dintre «frați», va rămâne multă vreme neștirbită, până aproape de momentul martiriului său din anul 63.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, XLVIII, 1 (trad. D. Fecioru, p. 553).

[22] Origen, „Exegeze la Noul Testament”, XVII, în: Origen, Scrieri alese II, trad. şi studiu introd. de Pr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 7, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 42.

[23] Origen, „Exegeze la Noul Testament”, XVII (trad. T. Bodogae, p. 42).

[24] Thomas Kelly Cheyne, John Sutherland Black (eds.), Encyclopaedia Biblica. A Critical Dictionary of the Literary, Political and Religious History, the Archaeology and Natural History, vol. 2, The Macmillan, New York, 1991, p. 2319.

[25] J. Painter, Just James…, p. 22.

[26] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, IV, 22, 4, în: Eusebiu de Cezareea, Scrieri I, trad. de Pr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 13, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 171.

[27] „În Biserica veche «frații» lui Iisus au fost un grup bine recunoscut (cf. 1 Co 9, 5) și s-au bucurat mult timp de o poziție specială în Biserică, în calitate de rude ale Fondatorului ei” (C. Evans [ed.], The Historical Jesus…, p. 315).

[28] Josephus Flavius, Antichități iudaice, XX, 9, 1, trad. de Ioan Acsan, Hasefer, București, 2001, p. 566.

[29] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 11 (trad. T. Bodogae, p. 116).

[30] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 11 (trad. T. Bodogae, p. 116).

[31] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 20, 1 (trad. T. Bodogae, p. 119).

[32] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 12, 1 (trad. T. Bodogae, p. 116).

[33] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 20, 1 (trad. T. Bodogae, p. 119). Nu avem nicio dovadă în sprijinul părerii că Iuda este, de fapt, fiul lui Iacov, așa cum insinuează T.K. Cheyne, Enciclopaedia Biblica…, p. 2318.

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan…”, p. 314, n. 832 (Pr. D. Stăniloae).

[35] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 20.

[36] „Pseudo Matei”, VIII, 4, în: C. Bădiliță, Evanghelii apocrife, p. 199.

[37] „Pseudo Matei”, VIII, 5, în: C. Bădiliță, Evanghelii apocrife, p. 199.

[38] „Viața lui Iosif tâmplarul”, II, 3, în: C. Bădiliță, Evanghelii apocrife, p. 103.

[39] „Evanghelia lui Pseudo-Toma”, 16, 1, în: C. Bădiliță, Evanghelii apocrife, p. 141.

[40] Fer. Ieronim, „Evanghelia după Matei”, trad. de Pr. Nicolae Neaga, în: Altarul Banatului, 43 (1993) 5-6, p. 105.

[41] Tertulian considera sintagma „mama și frații Domnului” un argument solid împotriva dochetiștilor. Vezi: Adversus Marcionem 4,19; De carne Christi 7; De monogamia 8,1-2; De verginibus velandis 6, 6.

[42] Tertullianus, De resurrectione carnis liber, în: PL 2, 835; Tertullianus, Liber de monogamia, în: PL 2, 945; Tertullianus, Liber de pudicitia, în: PL 2, 989.

[43] Hieronymus, Adversus Helvidium, în: PL 23, 211.

[44] Într-o astfel de abordare, „Mt 13,55 creează impresia naturală că Matei înțelege 1, 25a în sensul că Iosif și Maria au avut copii după nașterea lui Iisus” (J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 11).

[45] M. Simonetti (ed.), Matthew 1-13…, p. 262.

[46] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, XLIV, 1 (trad. D. Fecioru, p. 519).

[47] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, III, 22.

[48] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, V, 19.

[49] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, V, 19.

[50] Origen, „Exegeze la Noul Testament…”, XVII (trad. T. Bodogae, p. 42).

[51] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească…”, 2, 23, 5-6 (trad. T. Bodogae, p. 92).

[52] J. Meier amintește că Marcu vorbește clar despre Maica Domnului; cu alte prilejuri este amintită cu această calitate de «mama lui Iisus» (Mc 3, 31) iar Iisus, ca fiu al ei (Mc 6, 3). Vezi: J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 16.

[53] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 16.

[54] Pr. Vasile Mihoc, Șapte cuvântări despre Maica Domnului, Christiana, Bucureşti, 1996, p. 30.

[55] Augustinus Hipponensis, Quaestionum Septemdecim In Evangelium Secundum Matthaeum, I, 17, 1-5, în: PL 35, 1374.

56 J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 17.

[57] R. Bauckham, „The Brothers and Sisters of Jesus…”, p. 691.

[58] În Noul Testament, cuvântul frate este întâlnit de mai multe ori în sens impropriu sau metaforic, decât în sens propriu. Astfel, în sens propriu, cunoaștem că Iacov este fratele lui Ioan și împreună sunt fiii lui Zevedeu. De asemenea, Simon este fratele lui Andrei și, probabil, amândoi fii ai lui Iona. În sens impropriu, ucenicii Mântuitorului sunt numiți frații Săi (Mt 28, 10). În sensul de rudenie, Maria lui Cleopa este soră a Maicii Domnului (In 19, 25).

[59] În Evanghelii, «ἀδελφός» este folosit cu sensul de frate sau frate vitreg sau în sensul figurat, de frați spirituali ai Mântuitorului. Astfel, în Mc 1, 29-30 Iacov este fratele lui Ioan, iar tatăl lor, Zevedeu. Nimeni nu a insinuat că Ioan și Iacov ar fi verișori și că Zevedeu ar fi de fapt unchiul lor. Vezi: J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 19.

[60] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 18.

[61] I. Flaviu, Antichități iudaice, 20, 9, 1. Iosif Flaviu folosește în această lucrare termenul verișor (ὁ ἀνεψιός) de 12 ori, aducând clarificări în cazurile preluate din Septuaginta (1, 19, 4).

[62] J. Meier, „The Brothers and Sisters…”, p. 6.

[63] Iuliu Africanul, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat în: Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, I, 7, 5 (trad. T. Bodogae, p. 48).

[64] Iuliu Africanul, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat în: Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, I, 7, 6-8 (trad. T. Bodogae, pp. 48-49).

[65] Termenul „înțelepți” nu a fost acordat în Talmud fariseilor, ci numai saducheilor (Solomon Zeitlin, „The Pharisees: A Historical Study”, în: The Jewish Quarterly Review, 52 [1961] 2, p. 111).

[66] Iuliu Africanul, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat în Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, I, 7, 5 (trad. T. Bodogae, p. 48).

[67] În vreme ce pruncul a fost dus de Iosif în Egipt, «când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi» (Mt 2, 16).

[68] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, IV, 22, 6 (trad. T. Bodogae, p. 171).

[69] Hegesip în Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, IV, 22, 7 (trad. T. Bodogae, p. 171).

[70] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 19, 1 (trad. T. Bodogae, p. 119).

[71] Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, III, 19, 1 (trad. T. Bodogae, p. 119).