3 Regi 22, 5-28 – Un episod aparte privind inspirația profetică vechitestamentară

Autor: Viorel-Cristian Popa

* Studiul a fost publicat în revista Orizonturi Teologice 1 (2006): 93-102.

Profeţii Vechiului Testament au desfăşurat o activitate inegalabilă pentru apărarea monoteismului şi a moralităţii în sânul poporului ales al lui Iahve. Nu au făcut acest lucru cu de la ei putere, ci au fost chemaţi la misiunea profetică direct de către Iahve: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21). Astfel, temeiul slujirii lor se fundamentează pe o chemare şi o trimitere specială din partea lui Dumnezeu. Profeţii au auzit, în mod tainic în inimile lor, glasul Celui ce i-a chemat. Au simţit o vocaţie supranaturală, vocaţie pe care unii au prezentat-o în scrierile lor. S-au aplecat cu insistenţă asupra acestui aspect, întrucât momentul chemării lor la misiunea profetică li s-a imprimat adânc în conştiinţă şi le-a rămas pururea viu în memorie[1]. Intensitatea chemării a fost atât de puternică încât a învins orice opoziţie şi sfială a celor chemaţi la slijirea profetică. Mesagerii Domnului relatează în scrierile lor convorbiri intime cu Cel ce i-a chemat şi experienţe religioase de ordin mistic, trăite la mare intensitate şi care le-a cutremurat fiinţa[2].

Solia divină îi era transmisă profetului de cele mai multe ori printr-o voce interioară, care îl determina pe cel ales să asculte cuvinte tainice.

Un episod aparte, privind modalitatea transmiterii mesajului divin spre profet, este prezentat în cartea III Regi 22, episod petrecut în timpurile îndepărtate ale secolului al IX-lea î.d.Hr. Era vremea în care activau atât grupurile de profeţi de pe lângă curtea regală a lui Israel cât şi profeţii solitari. Între aceştia din urmă îl amintim pe profetul Miheia[3], fiul lui Imla. Facem amintirea lui întrucât el este cel care prezintă hotărârea lui Iahve privind trimiterea duhului mincinos peste ceata profeţilor de curte a Regatului de Nord.

În limba ebraică, numele profetului Miheia (Michaiahu, Michaiah sau Micha) este forma scurtă a numelui Michael[4] si se traduce prin “cine (este) ca El”[5].

Profetul Miheia fiul lui Imla a activat în Israel, concomitent cu profetul Ilie, în timpul domniei regelui Ahab[6] (III Regi 22, 5-28; II Cronici 18, 4-27).  În timpul absenţei lui Ilie din Israel, locul lui pare să fi fost luat de acest profet Miheia. El apare în scenă în momentul în care regele Ahab voia să pornească război împotriva Siriei. Benhadad, regele Siriei, împreună cu alţi treizeci şi doi de regi au atacat Israelul, dar, în lupta de la Afec, Iahve i-a dat în mâinile lui Ahab şi ale israeliţilor.

Tratatul încheiat între Benhadad şi Ahab după bătălia de la Afec pare a nu fi fost respectat de către sirieni, întrucât oraşul israelitean Ramot-Galaad a rămas în posesia lor chiar şi după trei ani.

La trei ani după lupta de la Afec, Ahab a considerat că este oportun să recupereze de la Benhadad oraşul pierdut, Ramot-Galaad. În atingerea scopului său, el a văzut un nou aliat în Iosafat, regele Iudeii[7]. Iosafat s-a învoit să-l ajute pe Ahab pentru recuperarea cetăţii israelite, dar, înainte de a declanşa războiul, cei doi regi au considerat că este oportun să consulte voia Domnului, prin intermediul profeţilor Săi, al căror număr era tot mai mare în Israel[8]. Regele Ahab avea la curtea sa o comunitate de profeţi ai lui Iahve. Pe de altă parte, regina Izabela se întreţinea, chiar la masa sa, cu comunitatea profeţilor lui Baal. Aceşti prooroci, pentru a intra în graţiile regelui, profeţeau întotdeauna în funcţie de aşteptările suveranului lor[9]. Aici întâlnim pentru prima dată acest fenomen straniu, dar care revine mereu, al falşilor profeţi ai lui Iahve sau al profeţilor care proorocesc fals, întrucât nu este unul şi acelaşi lucru[10].

Această mare comunitate profetică l-a încurajat pe Ahab să-şi pună în aplicare planul, promiţându-i succes (III Regi 22, 6, 11-12). Nu a existat vreun conflict notabil între regalitate şi aceste asociaţii profetice. Opoziţia la planul regal va veni din partea unei figuri solitare şi anume profetul Miheia, fiul lui Imla[11].

Poate, suspicios din cauza acestei unanimităţi, regele Iudeii a întrebat dacă ar mai exista în Israel şi un alt profet prin care să fie consultată voia Domnului. Ahab a admis că ar mai fi unul: “Mai este un om prin care se poate întreba Domnul, însă eu nu-l iubesc, căci nu prooroceşte de bine pentru mine, ci numai de rău; acesta e Miheia, fiul lui Imla” (III Regi 22, 8). Aşadar, Miheia nu fusese chemat, fiind considerat persona non grata pentru Ahab, întrucât profeţiile lui nu erau niciodată în acord cu aşteptările suveranului[12].

La rugămintea lui Iosafat, regele Ahab a trimis un mesager să-l cheme pe Miheia. Acest trimis a încercat să-l ademenească pe profet să profeţească în conformitate cu spusele celorlalţi profeţi (III Regi 22, 13). Răspunsul profetului Domnului a fost ferm: “Viu este Domnul! Ce-mi va spune Domnul, aceea voi grăi!” (III Regi 22, 14).

Sosind la locul adunării, la început Miheia l-a îndemnat pe rege să meargă cu război împotriva Ramot-Galaadului, prevestindu-i izbândă (III Regi 22, 15). Simţind ironia profetului, Ahab îl jură să spună adevărat care este voia Domnului (III regi 22, 16).

Acum este momentul în care, sigur pe sine, profetul Miheia îi contrazice în mod deschis pe toţi ceilalţi profeţi[13], prevestind nimic altceva decât dezastru dacă Ahab îşi va pune în aplicare planul. El a văzut întregul Israel rătăcind în munţi, asemeni oilor care nu au păstor.

Degeaba, Sedechia, liderul adunării profetice, şi-a făcut coarne de fier ca simboluri ale forţei cu care Ahab ar trebui să-i lovească pe sirieni pe câmpul de luptă; în zadar, discipolii lui băteau tobele războiului (III Regi 22, 11-12). Miheia continua să le spună că făceau o greşeală. El nu contesta sinceritatea lor, ci doar afirma că profeţia lor este falsă. Dorea chiar să le garanteze că mesajul era de la Dumnezeu, şi, totuşi, era fals. Miheia spune că a văzut pe Domnul pe tronul Slavei Sale, cu toate oştile cereşti care stăteau înaintea Sa. Domnul a întrebat pe slujitorii Săi cereşti dacă există între ei un voluntar care să-l ademenească pe Ahab să pornească război împotriva Ramot-Galaadului. Unul dintre spirite s-a oferit să pună cuvânt fals în gura tuturor profeţilor lui Ahab. Auzind acestă discreditare a proorociei celor patru sute de profeţi, Sedechia, liderul lor, l-a apostrofat pe Miheia şi chiar l-a lovit peste obraz (III Regi 22, 24).

Nici regele şi nici Sedechia nu l-au ascultat pe profet, iar Miheia, fiul lui Imla, a fost aruncat în închisoare.

Ahab avea să vadă proba dreptăţii lui Dumnezeu. El considera că se va întoarce biruitor din acest război. Ultimele cuvinte adresate regelui de Miheia îi prevestesc acestuia sfârşitul: “Că ai să te întorci biruitor, aceasta n-a grăit-o Domnul prin mine” (III Regi 22, 28).

Cuvintele lui Miheia nu a putut opri expediţia, însă Ahab a fost destul de impresionat de ele încât să se deghizeze şi să intre în luptă ca simplu căpitan[14]. Regele sirian, cu răutatea sa specifică, a ordonat căpitanilor săi să-l caute şi să-l atace pe Ahab. La început, ei au înconjurat singura persoană îmbrăcată în haine regale, Iosafat al Iudeii. În curând însă şi-au descoperit greşeala, probabil datorită strigătului de luptă al lui Iosafat.

Oricum, Ahab nu a scăpat de judecata lui Dumnezeu. O săgeată întâmplătoare i-a străpuns harnaşamentul, provocându-i o rană mortală. După cuvântul lui Miheia, regele israelit nu s-a reîntors cu pace. Rănit mortal, el a stat în carul lui de luptă, până noaptea când a încetat bătălia. El s-a prăbuşit mort în balta propriului sânge. Regele a fost înmormântat în Samaria. Carul său de luptă a fost spălat în iazul Samariei, iar câinii au lins sângele lui. Astfel s-a împlinit o parte a profeţiei lui Ilie (III Regi 21, 19, 21-24).

Această relatare poate părea ciudată, prin felul în care procedează Iahve, însă ea poate fi explicată în felul următor: precum Ahab a fost mincinos în faţa lui Iahve, aşa şi Iahve a trimis duh mincinos în faţa lui Ahab. Domnul, în mod deliberat, a trimis un spirit mincinos să vorbească prin gura profeţilor, ademenindu-l pe regele păcătos spre pierzarea lui[15].

În Israel, regele era considerat a fi alesul lui Iahve şi nu al poporului. Renunţarea la slujirea altor dumnezei şi aducerea cultului în mod exclusiv lui Dumnezeu este extinsă, dincolo de cultul ritual, la ascultare şi supunere faţă de Iahve, de la omul de rând până la rege[16].

Dacă vorbim de regele Ahab nu îl putem asocia celor două aspecte, ascultare şi supunere, în relaţia sa cu Dumnezeu. De nenumărate ori, Iahve i-a oferit pilde si prilejuri de întoarcere, mai ales prin profetul Ilie, dar Ahab nu a ascultat şi nu s-a supus voii divine decât pentru perioade de timp foarte scurte. A revenit mereu la obiceiurile sale rele. În cârdăşie cu soţia sa idolatră Isabela, de care a ascultat mai mult decât de Dumnezeu, s-a închinat zeului sidonian Baal, i-a prigonit şi ucis pe adevăraţii profeţi, s-a înconjurat de profeţi mincinoşi, iar moralitatea lui a lăsat mult de dorit. De aceea, Iahve a hotărât pierderea lui Ahab printr-un duh al minciunii, aşa cum şi regele a fost mincinos în relaţia sa cu Iahve.

De asemenea, se pot remarca trei aspecte semnificative în scurtul episod, care păstrează amintirea vieţii profetului Miheia din secolul IX a.Hr.

Unul din acestea este faptul că în acea vreme Domnul era descris ca Împărat ceresc, în centrul curţii Sale, înconjurat de spirite slujitoare. Această concepţie este caracteristică implicaţiilor monoteiste ale iahvismului primitiv.

Al doilea aspect, care este aparent, este că concepţia strict monistă a iahvismului primitiv îl vede pe Domnul ca sursă a tuturor evenimentelor, incluzând chiar şi pe cele rele. Distrugerea lui Ahab este decretată de Iahve şi completată cu rolul instrumental al unui spirit, aparţinător cetelor cereşti. Acest “duh mincinos” nu are, în acest caz, rolul remarcabil al adversarului, dar el este reprezentat de cele mai multe ori de un spirit.

Al treilea aspect este acela că, în general, se menţine originea supranaturală a profeţiei şi există o distincţie clară între inspiraţia prin “spiritul mincinos” şi cea prin “duhul lui Iahve”[17].

De remarcat este faptul că opoziţia profeţilor solitari faţă de planurile murdare ale casei regale au fost determinante. Aceste luări de poziţie sunt înţelese mai bine dacă sunt văzute ca încercări de revenire la forma pură a credinţei în Iahve, în opoziţie cu felul populist de a trăi, care se făcuse tot mai vizibil în viaţa poporului după instituirea regalităţii[18].

Dincolo de faptul că nu s-a arătat servil curţii regale, profetul Miheia fiul lui Imla a ştiut să condamne păcatele şi căderile regelui, străjuind la apărarea monoteismului şi moralităţii în Israel, mai ales că, în vremea domniei lui Ahab în Regatul de Nord, identitatea religioasă şi naţională a lui Israel era pusă în pericol.

[1] Pr.prof. Vladimir Prelipcean, Pr.prof. Nicolae Neaga, Pr.prof. Gheorghe Barna, Pr.prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, manual pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p.216

[2] Pr.prof.dr. Vladimir Prelipcean, Vocaţiunea la profeţii Vechiului Testament, în rev. Candela, anul LIII-LIV (1942), p.55.

[3]  A nu se confunda cu profetul Miheia, unul dintre cei 12 profeţi mici ai Vechiului Testament, care a trăit un veac mai târziu (sec.VIII a.Hr.) în vremea regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia din Regatul de Sud.

[4] Das grosse Bibellexikon, herausgegeben von Helmut Butkhardt, Fritz Grünzweig, Fritz Laubach, Gerhard Maier, R. Brockhaus Verlag Wuppertal, Brunnen Verlag Giessen, 2004, p. 975; Lexikon für Theologie und Kirche, vol.7, Herder, Freiburg, Basel, Rom, Wien, 1998, p226; The Interpreter’s Dictionary of the Bible, vol. 3 (K-Q), Abingdon Press, Nashville, 1982, p. 372

[5] “El” este unul dintre numele cu care era numit Iahve în Vechiul Testament.

[6]  Regele Ahab a stăpânit Regatul de Nord sau Israel între anii 873-852 a.Hr., sau, potrivit altor cronologii, între anii 874-853 a.Hr., fiind considerat ca unul care i-a întrecut în nelegiuiri pe toţi înaintaşii săi.

[7] Unii cercetători biblici consideră că Iosafat ar fi putut fi vasalul lui Ahab – vezi L.Elliott Binns “From Moses to Elisha – Israel to the end of the Ninth Century B.C”., in The Clarendon Bible, Old Testament, vol.II, Oxford at the Clarendon Press, 1996, p. 224.

[8] Numărul profeţilor în Israel ajunsese la aproximativ patru sute (III Regi 22, 6). După ce comunităţile profeţilor sunt amintite în timpul lui Saul, sec. XI a.Hr. ele reapar în relatările biblice în sec. IX a.Hr. în Regatul Israel. În acest timp existau numeroase comunităţi profetice care numărau până la 100 de membrii, organizate sub conducerea unui maestru şi legate de diferite sanctuare. Existau asemenea comunităţi de profeţi ai lui Iahve, numite “fii ai profeţilor”, dar şi comunităţi de profeţi ai lui Baal. Aceste comunităţi profetice deveneau şi instituţii politice ataşate curţii regale, iar atunci când erau consultate înaintea unei campanii militare ştiau să ofere răspunsul corect – vezi Eric Voegelin, Order and History, volume one – Israel and Revelation, Luoisiana State, University Press, 1969, p.230.

[9] Cheltuielie financiare legate de aceşti profeţi erau suportate de regalitate, încât ei ofereau regelui în schimb răspunsul pe care ei presupuneau că acesta dorea să-l audă  – vezi F.Washington Jarvis, PPP and Kings, London 1973, p. 147 sau The Interpreter’s Dictionary of the Bible, vol. 3, p. 372.

[10] Stephen L.Caiger, M.A, B.D., Lives of the Prophets, London, S.P.C.K., New York: The Macmillan Company, 1858, pp. 55-56

[11] Eric Voegelin, Order and History, p.230

[12] The Interpreter’s Dictionary of the Bible, vol. 3, p. 372.

[13]  O analiză detaliată a povestirii lui Miheia şi implicaţiile ei în fenomenul conflictului profetic poate fi văzută la Simon John DeVries, Prophet against Prophet, Grand Rapids, MI: Eerdmans Publishing Company, 1987.

[14] Este puţin probabil să fi intrat în luptă ca un simplu soldat, din moment ce avea un car de luptă -–vezi L.Elliott Binns, Op.cit., p.225.

[15] Stephen L.Caiger, M.A, B.D, Op.cit., p. 56.

[16]  Moshe Albertal and Avishai Margalit, Idolatry, translated by Naomi Goldblum, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 1992, p.220

[17] Această distincţie conduce la problema adevăraţilor şi falşilor profeţi, ca una dintre cele mai dificile problematici din întreg Vechiul Testament – vezi aceste aspecte în The Interpreter’s Dictionary of the Bible, vol. 3, p. 372; L.Elliott Binns, Op.cit., p. 225; George W.Coats and Burke O. Long, Hermeneutics in True and False Prophecy, Fortress Press, Philadelphia, 1977, pp. 21-41.

[18] Eric Voegelin, Op.cit., p.231