Autor: Stelian Pașca-Tușa
* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 3 (2017): 261-277.
[pagina 261] Keywords: canon, embodiment, Salvation history, biblical text, St Andrew of Crete.
Abstract
The word of the Holy Bible is to be embodied; otherwise it does not bear a worthy fruit. If man’s soul in which the seed of God’s word is planted does not fulfil its existential call, it departs from the source of life and loses the chance at redemption and salvation. The three types of soil in which the seed was planted in the Parable of the Sower, proved to be worthless because of the different reasons that could not create the proper conditions for maturation. Only the one who received, assumed and sustained the seed up to maturity fulfilled God’s will. This simile helps us understand that listening to and partly fulfilling the word of God does not bring eternal life. Only the one who fully assumes and embodies His word is a true icon of God. This study aims to present and offer any Christian a paradigm of embodying the word of God: the Great Canon composed by St Andrew of Crete. This paradigm is derived from the text of this composition. Due to its theological depth, the Great Canon has been the subject of numerous theological studies. The present paper makes a correlation between the text of the Canon and the embodiment of the biblical word. Saint Andrew’s living of biblical events of salvation facilitates the comprehension of this hermeneutical principle, that is deeply rooted in the spiritual life. To conclude, this study highlights the fact the word of the Bible is meant to be embodied, that the Bible is designed to form, not just instruct man, to shape his spiritual life and outlook. This hermeneutical principle is a prerequisite for a correct understanding of the Holy Scripture. It is illustrated in the patristic theology and can be used in the inter-confessional dialogue in order to establish a genuine interpretative paradigm of the Holy Bible for the Eastern Orthodox Church.
Preliminarii
Aflați în căutarea unei erminii care să ofere premisele înțelegerii tainelor textului sfânt, mulți bibliști au participat la diferite dispute ce priveau metodele cele mai adecvate de abordare a textului sau problematicile ce țin de autoritatea textului sfânt și, din nefericire, au pierdut din vedere adevăratul scop al Sfintei Scripturi – întruparea cuvântului[1]. Prin definiție, cuvântul [pagina 262] lui Dumnezeu[2] este menit ascultării, primirii în inimă, păstrării și întrupării. Dumnezeu seamănă cuvântul Său în inimile oamenilor și așteaptă răbdător ca aceștia să-l asume (ca pe ceva propriu) și să aducă rod. Este lesne de înțeles că numai cei care îl aud și îl păstrează în inima lor curată și bună pot să aducă rod bogat (Lc 8, 15). Cei care aud cuvântul, dar îi nesocotesc valoarea (Lc 8, 12), precum și cei care îl primesc cu bucurie, dar nu-i oferă condițiile necesare pentru a rodi (Lc 8, 13-14), nu răspund chemării Creatorului și se îndepărtează de izvorul care dă viață.
Aluziile la pilda semănătorului (Mt 13, 3-23; Mc 4, 3-20; Lc 8, 5-15) sunt suficient de explicite pentru a scoate în evidență menirea cuvântului lui Dumnezeu. Însă și mai grăitoare este taina Întrupării Cuvântului. Logosul divin se coboară între noi, Își țese trupul în pântecele Fecioarei, se naște și ne revelează modul în care se cuvine să reacționăm atunci când Dumnezeu Își trimite Cuvântul la noi. Răspunsul Sfintei Fecioare în fața tainei descoperite de arhanghel este paradigmatic: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!» (Lc 1, 38). Altfel spus, cuvintele Logosului sunt menite întrupării, pentru ca prin ele să poată fi restaurate chipul și asemănarea omului cu Dumnezeu[3]. Acesta este motivul pentru care întruparea cuvântului scripturistic, ca principiu ermeneutic, se fundamentează pe iconomia divină a întrupării lui Iisus Hristos.
Întruparea cuvântului scripturistic presupune consimțământul omului. Fără o acceptare conștientă, cuvântul dumnezeiesc nu poate să lucreze în el. Dacă nu-și asumă cuvântul și nu se străduiește să și-l facă propriu, întruparea nu se realizează. Fiecare om în parte trebuie să înțeleagă că întreaga Scriptură îi este adresată lui și vizează mântuirea personală. Fără această manieră de înțelegere îi va fi extrem de dificil să se raporteze la aceasta în perspectiva întrupării. El nu va reuși niciodată să atingă asemănarea spre care este chemat. Trupul său nu va deveni locaș al Cuvântului și Dumnezeu Cel Întrupat nu va putea vorbi, nu va lucra prin el și nu va trăi cu adevărat în el (cf. Ga 2, 20). Canonul de pocăință al Sfântului Andrei, episcopul Cretei (660-740), este un exemplu pozitiv de asumare responsabilă a mesajului Sfintei Scripturi, pe care dorim să-l aprofundăm. Având ca suport dialogul dramatic pe care Sfântul Andrei îl are cu sufletul său[4], vom evidenția modalitățile și etapele prin care cuvântul scripturistic poate fi întrupat.
[pagina 263] Modalități de întrupare a cuvântului Scripturii în Canonul cel Mare
Canonul Sfântului Andrei este format din nouă cântări, conținând 250 de tropare și 11 irmoase. Troparele și stihurile care fac trimitere la Sfântul Andrei și la Cuv. Maria Egipteanca sunt inserții târzii, introduse cel mai probabil de către imnografii Teodor și Iosif, cei care au intercalat triodele în cadrul cântării a patra, a opta și a noua[5]. Acesta a fost scris cel mai probabil la bătrânețe, în Constantinopol, fapt care poate fi dedus din câteva amănunte pe care ni le oferă unele tropare din canon[6]. Pentru mai multe amănunte privitoare la autor, structura canonului, stilul de redactare și alte elemente de natură isagogică recomandăm studiile și cercetările realizate de S. Pașcanu[7], de Al. Prelipceanu[8], de Mitrop. S. Koutsa de Nea Smirna[9] și de F. Mathewes-Green[10].
Fără o cunoaștere atentă a textului Sfintei Scripturi (în special a personajelor și a episoadelor la care Sfântul Andrei face referire), multe din sensurile tainice ale canonului nu pot fi înțelese. Cu toate acestea, modul în care imnograful lecturează Scriptura[11] poate să trezească interesul cititorului de a cunoaște mai în detaliu fragmentele scripturistice la care autorul face [pagina 264] referire. Ediția canonului diortosită de Mitrop. Bartolomeu al Clujului[12], gândită pentru folosul fiecărui creștin, înlesnește acest demers, fiindcă la multe din tropare este indicată (în lateral) trimiterea scripturistică. Prin acest demers, mitropolitul lansează o invitație la lectura Sfintei Scripturi și îndeamnă pe cititor să intre în acea lume pentru a trăi în istoria ei mântuitoare. Părintele Al. Schmemann afirmă în acest sens că
„nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii [a se citi Canonul cel Mare, n.ns.], care nu reprezintă numai transmiterea unor învățături biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viață. (În felul acesta) evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieții mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate înspre mine și mântuirea mea, tragedia păcatului și a trădării ca drama mea personală. Viața mea îmi este prezentată ca o parte a luptei mărețe și atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu și puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui”[13].
Aceste reflecții ale Părintelui Al. Schmemann se datorează stilului în care Sfântul Andrei își redactează canonul. Fiecare cuvânt al Scripturii devine propriu pentru imnograf. Acesta personalizează, interiorizează și subiectivizează toate evenimentele scripturistice, cu excepția celor care fac referire la Mântuitorul Hristos sau la Maica Domnului[14]. Totuși, chiar și aceste persoane și evenimente care constituie subiectul excepțiilor sunt preluate ca reper pentru realizarea efectivă a întrupării cuvântului scripturistic. În această dramă a omului căzut nu există spectatori. Imnograful, care este actorul principal, îndeamnă persuasiv să i se urmeze exemplul, fiindcă numai cei care vor participa direct la această stare tragică vor ajunge la izbăvire de îndată ce vor asuma roadele întrupării Cuvântului[15].
Întruparea Domnului din Fecioară – model pentru întruparea cuvântului
Întreaga construcție a canonului gravitează în jurul tainei Întrupării Cuvântului din Fecioară. Din punct de vedere tematic, textul debutează cu prezentarea căderii în păcat a omului și se încheie cu referiri directe la întruparea Logosului dumnezeiesc, precum și cu expunerea modului în care [pagina 265] Iisus Hristos restaurează concret firea căzută a omului[16]. De fapt, fiecare cântare a canonului se încheie cu un imn de preamărire a Nașterii Domnului din Fecioară: «O, Maică Fecioară, ceea ce ești nestricată și nu știi de bărbat, din tine S-a îmbrăcat întru a mea frământătură Dumnezeu, Cel ce a zidit veacurile, însușindu-Și firea oamenilor» (Cânt. a 5-a) sau «Ca o vopsea de porfiră s-a țesut trupul lui Emanuel înlăuntrul pântecelui tău, Preacurată, ceea ce ești porfiră cugetătoare…» (Cânt. a 8-a) sau «Nașterea cea din zămislire fără de sămânță este de netâlcuit; rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricăcios, căci nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile…» (Cânt. a 9-a).
Suplimentar, pe parcursul canonului se fac referiri directe și indirecte la Întruparea Domnului, care poate fi percepută ca o paradigmă a întrupării cuvântului scripturistic: «Înțelege, suflete al meu, ce înseamnă lâna rourată a lui Ghedeon; primește și tu rouă din cer [subl.ns.], și apleacă-te, precum câinele, și bea apa care curge din Lege prin stoarcerea Scripturii» (Cânt. a 6-a). Aluzia la nașterea feciorelnică este evidentă. În literatura patristică[17] și în imnografie[18] episodul rourării lânii este înțeles ca o prefigurare a tainei Întrupării. Invitația de a primi roua din cer subliniază intenția autorului de a determina pe cititor să își asume modelul Fecioarei și să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu în ființa sa. Această chemare spre întrupare poate fi regăsită și în troparele care fac referire la nașterea lui Isaac[19] și a lui Samuel[20]. Sufletul este îndemnat să fie următor credinței celor care au dobândit fii din trupuri îmbătrânite și lipsite de posibilitatea de a da viață. Dumnezeu [pagina 266] biruiește rânduiala firii și, ca atare, poate să rodească viață și în sufletele rănite, aflate în moartea păcatului.
De asemenea, considerăm că lecturarea integrală a Canonului cel Mare la denia din ziua de miercuri a săptămânii a cincea din Postul Mare, în care se săvârșește și denia Acatistului Bunei-Vestiri, nu este întâmplătoare. Starea penitențială exprimată în canon este corelată cu bucuria Întrupării Domnului pentru a indica direcția înspre care trebuie să meargă cel care caută vindecarea de păcat și îndreptarea vieții. În acest sens, cititorului îi este oferit ca model Cuvântul Care Se întrupează sau, mai bine zis, starea chenotică a Acestuia. Precum Hristos S-a deșertat de slava Sa pentru a Se întrupa, în același chip i se cere omului să urmeze icoana smereniei Domnului pentru a fi el însuși pregătit să-L primească pe Logos în sufletul său. «Hristos S-a făcut om, prin trup făcându-Se totuna cu mine și pe toate cele firești, în afară de păcat, de voie le-a împlinit; așa Și-a arătat El ție, o, suflete, pilda și icoana smereniei Sale» (Cânt. a 9-a). Cu alte cuvinte, în duh paulin, Sfântul Andrei cere sufletului să aibă aceeași gândire pe care a avut-o Fiul lui Dumnezeu Care, deși era Dumnezeu, nu a socotit o știrbire să ia chip de rob și să Se smerească, ascultător făcându-Se lui Dumnezeu până la moarte (Flp 2, 5-8[21]).
Afirmații repetate, prin care aghiograful își manifestă umilința, indică o asumare reală a micșorării de sine. Acesta se consideră cel mai mare păcătos, care i-a întrecut în păcate pe toți păcătoșii de odinioară. Altfel spus, el încearcă să își asume într-o formă maximală starea cea mai de jos a firii umane, pentru a se asemăna Domnului Care, deși nu a cunoscut păcatul, «S-a făcut păcat» pentru noi, ca să dobândim prin El dreptatea lui Dumnezeu (2 Co 5, 21; In 8, 46). Iată câteva exemple:
– «Întrecând eu omorul lui Cain, de voie m-am făcut ucigaș al sufletului…» (Cânt. 1);
– «Pe toți cei din Legea Veche în fărădelegi întrecându-i suflete…» (Cânt. a 2-a);
– «niciunul din urmașii lui Adam nu Ți-a greșit ca mine…» (Cânt. a 2-a);
– «dintre toți oamenii care au greșit nu este nimeni pe care eu să nu-l fi întrecut cu păcatele…» (Cânt. a 3-a);
– «…eu singur am greșit mai mult decât toți oamenii…» (Cânt. a 4-a);
– «…pe oricare om l-am întrecut cu păcatele…» (Cânt. a 5-a);
– «…nimeni n-a greșit ca mine…» (Cânt. a 8-a).
Asumarea stării de păcătoșenie de către imnograf este subliniată și de faptul că toate verbele folosite în canon, care fac trimitere la acțiunile ce [pagina 267] exprimă săvârșirea păcatului sau consecințele acestuia, sunt la persoana întâi: «eu am privit», «am fost amăgit», «am căzut», «am călcat (porunca)», «m-am întunecat», «m-am înnegrit», «m-am întinat», «m-am stricat», «m-am pierdut», «am fost rănit», «m-am vătămat», «m-am lovit», «m-am umplut de lepră», «m-am întinat», «am fost târât», «am rupt veșmântul dintâi», «cu lutul m-am amestecat», «m-am cufundat în noroi», «bogăția sufletului cheltuind cu rătăcirile mele», «m-am făcut cu bună știință ucigaș sufletului», «de plăceri am fost târât», «viu făcând trupul», «am îmbrăcat haina cea ruptă», «zac gol», «mă rușinez», «flămânzesc» etc[22].
Prezentarea toposurilor scripturistice pozitive, în vederea asumării lor
Din dorința de a face cât mai accesibilă întruparea cuvântului scripturistic, Sfântul Andrei recurge la un anumit tip de exegeză spirituală, în care compară păcatele sale cu cele ale personajelor biblice, încercând să surprindă, prin fiecare exemplu oferit, un aspect al condiției umane[23]. Prin acest tip de lecturare a textului scripturistic, personajele biblice devin contemporanii noștri, istoria lor devine istoria noastră, faptele lor sunt faptele noastre[24]. Imnograful nu face altceva decât să ne conștientizeze că tocmai cuvântul Scripturii trebuie să călătorească cu noi în tot ceea ce facem, pentru a ști cum anume să trăim cu cuvântul și cum să îl întrupăm în viața noastră[25].
Conștient fiind că nu toți credincioșii sunt familiarizați cu episoadele vechi-testamentare, în anumite cazuri ierarhul cretan descrie diversele evenimente scripturistice, pentru a se asigura că mesajul său va fi perceput corect și în complexitatea sa. Înainte de a folosi exemplul pozitiv al Patriarhului Iacob (care a slujit lui Laban câte șapte ani, pentru a primi încuviințarea de a se căsători cu fiicele acestuia), în vederea sublinierii în cheie alegorică a os-[pagina 268]tenelii pe care trebuie să o facă cel care dorește să împletească fapta cu gândirea cea înalt-cunoscătoare, imnograful a expus condițiile aspre și suferința pe care le-a suportat acesta: «În lipsă aflându-se el, patriarhul, arșița zilei a îndurat-o și frigul nopții l-a suferit, zilnic dobândind câte ceva; păscând oile, trudindu-se și slujind, ca să primească femeile amândouă» (Cânt. a 4-a). Abia după ce a făcut aceste precizări, a înălțat pe cititor spre o asumare mult mai profundă a episodului, transferând râvna trupească a patriarhului în sfera sufletească:
«Prin cele două femei înțelege: pe de-o parte fapta, pe de alta, gândirea cea înalt-cunoscătoare; prin Lia, fapta, ca una cea cu mulți copii; prin Rahela, gândirea, ca una cea mult-ostenitoare. Că fără osteneli, suflete, nici fapta și nici gândirea nu se vor plini» (Cânt. a 4-a);
«Priveghează suflete al meu, și osebește-te precum marele între patriarhi, ca să dobândești fapta cunoscătoare, să devii minte văzătoare de Dumnezeu, să ajungi în norul cel neapus întru gândire adâncă și să te faci neguțător de lucruri minunate» (Cânt. a 4-a).
Astfel de abordări sunt destul de rare în Canon. Autorul presupunea că ascultătorii sunt deja familiarizați cu textele la care face referire. Urmarea și asumarea paradigmei de viețuire a celor drepți ne ajută și, în același timp, ne pregătește pentru a vedea și a înțelege cât mai profund Sfânta Scriptură. Sfinții, prin modul lor de asumare a cuvântului scripturistic, ne determină să părăsim toposurile negative și să le asumăm pe cele pozitive. În acest sens, Sf. Atanasie cel Mare (†373), la finalul tratatului său Despre Întruparea Cuvântului, atrage atenția că, pe lângă cercetarea și cunoașterea Scripturilor, avem nevoie și de o viață curată și virtuoasă, pe care ne-o înfățișează, prin viețuirea lor, sfinții. În felul acesta, mintea, curată fiind, va putea să ajungă la o înțelegere superioară, care ne deschide spre întruparea Cuvântului în sufletele noastre. Astfel că, «cel ce voieşte să înţeleagă cugetările de Dumnezeu cuvântătorilor[26], trebuie să-şi curăţe şi spele sufletul prin viaţă şi să se apropie de sfinţi prin asemănarea faptelor sale, ca, însoţindu-se cu ei prin împreună vieţuire, să înţeleagă cele descoperite lor de Dumnezeu»[27].
Trecând prin filtrul său sufletesc modelele și paradigmele pozitive din textul scripturistic, Sfântul Andrei, la rândul său, ne pune înainte aceste exemple pentru a ne oferi căi spre desăvârșire. Aranjarea acestor toposuri[28] este cu precădere sincronă, chiar dacă autorul are în vedere și o expunere [pagina 269] diacronă, mai ales în cazul personajelor și evenimentelor vechi-testamentare. Intenția sa este aceea de a sublinia etapele pe care trebuie să le parcurgă omul ce se regăsește în istoria scripturistică a mântuirii și care aspiră la desăvârșire. Pentru a observa maniera în care Sfântul Andrei a gândit iconic momentele cele mai semnificative din istoria mântuirii neamului omenesc redăm toposurile în ordinea în care se regăsesc în cântări:
– Cânt. 1: jertfa lui Abel (Fc 4, 4; Evr 11, 4), pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30-36) și pilda fiului risipitor (Lc 15, 11-32);
– Cânt. a 2-a: umblarea pe apă a lui Petru (Mt 14, 28), păcătoasa cu alabastrul de mir (Lc 7, 36-50), pilda drahmei celei piedute (Lc 15, 8-10), vameșul (Lc 18, 10-14), pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13), mana (Iș 16, 13-17), apa izvorâtă din piatră (Iș 17, 1 ș.u.), Set (Fc 4, 25-26), Enos (Fc 4, 26), Enoh (Fc 5, 18-24), Noe (Fc 6, 8-9);
– Cânt. a 3-a: fuga lui Lot din Sodoma (Fc 19, 7), pilda Păstorului cel Bun (In 10, 1-16), binecuvântarea lui Sem (Fc 9, 25-26), binecuvântarea lui Iafet (Fc 9, 27); ascultarea lui Avraam (Fc 12, 1), făgăduința făcută lui Avraam (Fc 18, 1-19), jertfa lui Isaac (Fc 22, 1-13; Evr 11, 17), scara lui Iacob (Fc 28, 10-22), Melchidesec (Fc 14, 18-20; Evr 7), Judecata finală (Mt 25, 31);
– Cânt. a 4-a: scara lui Iacob (Fc 28, 12), osteneala lui Iacob (Fc 29, 1-30), suferința lui Iov (Iov 1, 2-21; 2, 7-8), răstignirea Domnului (Lc 23, 46); pilda nunții fiului de împărat (Mt 22, 2-14), pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13), pilda vameșului și fariseului (Lc 18, 9-14);
– Cânt. a 5-a: fuga de desfrânare a lui Iosif (Fc 39, 1-23), aruncarea lui Iosif în puț (Fc 37, 23-24), coșul pe apă cu Moise (Iș 2, 1-10), înțelepțirea lui Moise (Iș 2, 11; cf. FA 7, 22), uciderea egipteanului de către Moise (Iș 2, 11-15), rugul aprins arătat lui Moise (Iș 2, 14-15), toiagul lui Moise (Iș 14, 21-22), slujirea curată a lui Aaron (Nm 16, 46), femeia cu scurgere de sânge (Mc 5, 25-34), femeia gârbovă (Lc 13, 11-17), samarineanca (In 4, 5-42), orbul de la Siloam (In 9, 1-41) ș.a.m.d.;
– Cânt. a 6-a: rugăciunea lui Iona (Iona 3, 2); vameșul (Lc 18, 13); Moise (minunea cu mâna leproasă – Iș 4, 6-7; scoaterea apei din stâncă – Nm 20, 2-11); Iosua (iscodirea Canaanului – Ios 1, 1-15 și 2, 1 ș.urm.; lupta cu amaleciții – Ios 17, 2), Petru (izbăvirea din apă – Mt 14, 30-31); pilda drahmei celei pierdute (Lc 15, 8-10); Ioan Botezătorul (In 5, 35); tâlharul cel bun (Lc 23, 42); jertfa lui Manoe (Jd 13, 1-25); biruința lui Barac (Jd 4, 6 ș.urm.), Iefta (izbăvirea prin luptă și jertfirea fetei – Jd 11, 1 ș.urm.), Debora (Jd 4, 4-5), Iaela (Jd 4, 17; 5, 24-17), Ghedeon (roua de pe lână – Jd 6, 36-40; selecția luptătorilor – Jd 7, 1 ș.urm.), rugăciunea Anei (1 Rg 1, 1 ș.urm.), locuirea lui Samuel în casa Domnului (Jd 2, 11); ungerea lui David (1 Rg 16, 1-13);
– Cânt. a 7-a: aflarea regatului de către Saul (1 Rg 9, 3 ș.urm.; 10, 1-2); pocăința lui David (2 Rg 12, 13-17; redactarea Ps 50); uciderea preoților idolatri de către Ilie (3 Rg 18, 17-40); femeia din Sarepta și hrănirea lui Ilie (3 Rg 17, 1-24); pocăința lui Manase (2 Par 33, 10-16); desfrânata din casa lui Simon (Lc 7, 36 ș.urm.) și plângerea lui Iezechia (4 Rg 20, 1-11);
[pagina 270] – Cânt. a 8-a: Ilie și carul de foc (4 Rg 2, 11-14), Elisei și cojocul lui Ilie (4 Rg 2, 14; harul îndoit – 4 Rg 2, 9-15), șunamiteanca (4 Rg 4, 8-37); pocăința ninivitenilor (Iona 3, 4-10); Ieremia în groapa cu gunoi (Ir 38, 6), fuga lui Iona (Iona 4, 2); Daniel în groapa cu lei (Dn 6, 1 ș.urm.); Azaria în cuptorul de foc (Dn 3, 1 ș.urm.); tâlharul cel bun (Lc 23, 33-43); căința lui Petru (Mt 26, 69-75); vameșul (Lc 18, 9-14); desfrânata (Lc 7, 36-48); canaaneanca (Mt 15, 21-28); pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 30-37); Marta și Maria (In 11, 1-44); femeia cu scurgere de sânge (Mc 5, 24-34); Păstorul cel bun (In 10, 1-6); pilda oii celei pierdute (Lc 15, 3-7); Judecata finală (Mt 25, 31-46);
– Cânt. a 9-a: călăuzirea magilor (Mt 2, 1-12); închinarea păstorilor (Lc 2, 8-18); pruncii martirizați (Mt 2, 16-18); Simeon și proorocița Ana (Lc 2, 25-39); postirea și ispitirea Domnului (Mt 4, 1-11); Înaintemergătorul (Mt 3, 1-12; Mc 1, 4-5); nunta din Cana (In 2, 1-11); paraliticul (Mt 9, 1-8; In 5, 1-15); tânărul din Nain (Lc 7, 11-7); slujitorul sutașului (Lc 7, 2-10); samarineanca (In 4, 5-42); femeia cu scurgere de sânge (Mc 5, 24-34), leproșii, orbii, șchiopii, surzii, muții; femeia gârbovită (Lc 13, 10-17); fiica lui Iair (Lc 8, 41-56); vameșul (Lc 7, 36-50); Zaheu (Lc 19, 1-10); femeia păcătoasă (Lc 7, 36-50); cananeanca (Mt 15, 21-28); tâlharul cel bun (Lc 23, 39-43); Judecata finală (Mt 25, 31-46).
Dacă vom privi cu atenție aceste toposuri vom sesiza că evenimentele scripturistice nu au fost inserate aleatoriu în cadrul aceleiași cântări. Între ele există unitate tematică și de foarte multe ori se completează reciproc pentru a sublinia și a contura mai bine atitudinea oamenilor și modul în care Dumnezeu Se raportează la noi. De pildă, în Cânt. 1, Abel cel drept[29], care a fost ucis de fratele său, este pus alături de samarineanul milostiv, care în chip tainic prefigurează[30] pe Cel care Și-a vărsat sângele ca preț de răscumpărare (Evr 12, 24[31]) și pentru frații Săi care nu L-au primit (In 1, 11) și L-au răstignit. Asocierea pildei samarineanului milostiv cu cea a fiului risipitor se datorează milei părintești pe care o râvnea atât cel căzut între tâlhari, cât și cel ce nu prețuia mai mult decât porcii în ochii stăpânului său: «În păcate cheltuindu-mi bogăția sufletului, pustiu mă aflu de virtuțile cuvioșiei; flămând fiind, strig către Tine: „Dătătorule de milă, ia-mi-o înainte și miluiește-mă!”» (Cânt. 1).
În Cânt. a 2-a, evenimentele nou-testamentare la care se face referire au ca numitor comun milostivirea lui Dumnezeu Care iartă pe păcătoși (femeia păcătoasă și vameșul) și caută să izbăvească pe cei aflați în primejdie [pagina 271] (Petru[32]) și pe cei pierduți (drahma). Aceeași atitudine de compasiune poate fi regăsită și în cele două episoade vechi-testamentare menționate în irmos[33]. Dumnezeu dă pâine cerească celor flămânzi și satură cu apă izvorâtă din stâncă pe cei însetați, chiar dacă s-au purtat cu necuviință și au cârtit împotriva Lui. În acest sens, imnograful aduce înaintea sufletului chipurile unor drepți (Set, Enos, Enoh și Noe), care au aflat har înaintea Domnului datorită viețuirii lor virtuoase, și îl mustră pentru îndrăzneala pe care a avut-o în pustie, fiindcă aceasta nu era justificată de o viață aleasă: «Pe toți cei din Legea Veche în fărădelegi întrecându-i, suflete, nu te-ai asemănat lui Set, nici nu i-ai urmat lui Enos, nici lui Enoh celui din strămutare, și nici lui Noe; prin aceasta, sărac te-ai arătat de o viață ca a celor drepți». Înțelegând această mustrare, sufletul se roagă Domnului să nu-i închidă ușa Împărăției și să-i aprindă candela în care se află untdelemnul pocăinței.
Cânt. a 3-a are ca repere viețile patriarhilor Avraam[34], Isaac[35] și Iacob[36] care, datorită statorniciei lor în credință, s-au învrednicit de mari daruri și binecuvântări de la Dumnezeu. Faptul că aici sunt amintiți Sem și Iafet, cei care au fost binecuvântați de Noe și Melchisedec, regele Salemului, care a binecuvântat pe Avraam după eliberarea lui Lot din captivitate, ne întărește convingerea că imnograful a dorit să-și îndemne sufletul să aleagă calea cea dreaptă și asemenea lui Lot să fugă din pământul păcatului în munte pentru a-și izbăvi sufletul. «Asemenea lui Lot, suflete, fugi de văpaia păcatului; fugi de Sodoma și de Gomora, fugi de aprinderea oricărei pofte nebunești». În felul acesta, când va veni întru slavă la sfârșitul lumii, Judecătorul îl va așeza alături de cei drepți, cărora le va zice: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Mt 25, 34).
Personajele vechi-testamentare invocate de imnograf în Cânt. a 4-a au ca virtute comună răbdarea. Atât Patriarhul Iacob cât și Dreptul Iov[37] au avut multe de suferit, dar amândoi au ajuns să fie biruitori: după ce se luptă cu Domnul, primesc binecuvântarea / îndreptățirea Sa. Aceeași temă a sufe-[pagina 272]rinței este expusă în forma ei maximală în Noul Testament când imnograful face trimitere la Răstignirea Domnului[38]. Cântarea se încheie cu avertismentele pe care pildele judecății dumnezeiești le trasează: cei care nu se nevoiesc și nu suferă pentru a se desăvârși nu vor intra în Împărăția Cerurilor. «Nu am haină potrivită să intru în cămara Mirelui, nici să merg la nuntă sau la cină; candela mi s-a stins neavând untdelemn, cămara mi s-a închis în timp ce eu dormeam. Cei de la cină s-au săturat; numai eu, legat de mâini și de picioare, am fost aruncat afară».
Ideea principală a Cânt. a 5-a este ieșirea din țara păcatului și intrarea în Țara Făgăduinței. După ce face referire la refuzul lui Iosif de a păcătui cu femeia lui Putifar, atenția imnografului este îndreptată aproape exclusiv spre Moise, cel care avea să ducă poporul de la robie la libertate. Izbăvirea sa din ape, dobândirea înțelepciunii, apărarea celor asupriți și experiența vederii rugului aprins premerg misiunea sa mântuitoare[39]. Toiagul cu care acesta a despărțit Marea Roșie avea să preînchipuie lucrarea Celui care a făcut mântuire în mijlocul pământului, jertfindu-se pe Cruce: «O, suflete, fă-te chip al toiagului lui Moise care a lovit marea și a închegat adâncul cu semnul dumnezeieștii Cruci, prin care și tu vei putea săvârși lucruri minunate». Exemplele nou-testamentare expuse de imnograf descriu maniera în care Hristos vindecă neputințele firii omenești desfrânate, slăbănogite, fără de leac, gârbovite și lipsite de vedere[40]. Cu alte cuvinte, Mântuitorul prefigurează prin minunile Sale restaurarea omului și așezarea sa în Împărăție.
Cânt. a 6-a acoperă o perioadă destul de îndelungată din istoria poporului ales: de la intrarea lui Iosua în Canaan[41] până la ungerea lui David ca rege peste Israel de către Profetul Samuel. Perioada judecătorilor se înscrie cel mai bine în tematica și în iconomia Canonului Sfântului Andrei. Această etapă este marcată de următorul parcurs: neascultare, cădere, robie, suferință, venire în sine, solicitarea ajutorului dumnezeiesc, intervenția minunată a lui Dumnezeu, eliberare și odihnă[42]. Acest demers reiterează istoria căderii și a izbăvirii neamului omenesc. În aceeași matrice se înscriu și episoadele nou-testamentare menționate: izbăvirea lui Petru din valurile mării, îndrep-[pagina 273]tarea vameșului care cerea milă și mântuirea tâlharului pe cruce. Pilda drahmei pierdute este menită să evidențieze atenția pe care Dumnezeu o are pentru întoarcerea celor păcătoși. Un rol aparte îl are aici Sf. Ioan Botezătorul: «Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împărătească pe care Tu de mult ai pierdut-o; ci, pe Înaintemergătorul aprinzându-Ți-l făclie, caută-mă, Cuvântule, și află-Ți chipul».
Cânt. a 7-a oferă toposuri din perioada regalității. Imnograful valorifică și episoadele pozitive din viața unor personajele care au fost receptate de contemporani drept preponderent negative. Astfel este folosit exemplul lui Saul, care a dobândit statutul regal fără a avea aspirații de conducere, și al lui Manase, care, deși a săvârșit fapte netrebnice înaintea Domnului, vărsând și mult sânge nevinovat (4 Rg 21, 16) s-a căit de greșeli și a dobândit câștig din pocăința sa[43]. Această idee se regăsește în mai multe modele de pocăință pe care imnograful le înfățișează sufletului. David și Iezechia sunt emblematici în acest sens. Celui din urmă „i s-au adăugat” ani vieții sale pentru meritele celui dintâi, dar și pentru întristarea și rugăciunea fierbinte înălțată Domnului. În Noul Testament o situație similară este întâlnită în casa lui Simeon cel lepros, când o femeie desfrânată dobândește iertare pentru lacrimile de pocăință cu care a spălat picioarele Mântuitorului: «La picioarele Tale cad și Ție Îți aduc, ca pe niște lacrimi, cuvintele mele: Am greșit cum nici păcătoasa n-a greșit, și fărădelege am făcut ca nimeni altul pe pământ. Ci fie-Ți milă de făptura Ta, Stăpâne, și încă o dată chemă-mă».
Profeții sunt toposurile vechi-testamentare asupra cărora insistă imnograful în Cânt. a 8-a. Faptele la care Sfântul Andrei face referire sunt minuni cu totul speciale care subliniază prezența harului[44] și intervenții directe din partea lui Dumnezeu, Care îi izbăvește, pe cei care-I slujesc cu fermitate, din cele mai dificile situații: «De Daniel ai auzit, o suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapă; ai cunoscut cum, prin credință, tinerii care au fost cu Azaria au stins văpaia cuptorului cea arzătoare». Toposurile nou-testamentare se înscriu în aceeași direcție, însă cu o specificitate aparte: minunile săvârșite sunt acte ale milostivirii dumnezeiești care răspunde grabnic la gesturile penitențiale ale celor care săvârșesc faptele credinței. Samarineanul milostiv și Păstorul cel bun[45] sunt chipuri ale iubirii divine revărsate asupra celor care s-au depărtat cu totul de Dumnezeu, a căror suferință și singurătate determină intervenția necondiționată a Celui Milostiv: «Milostivește-te, Mân-[pagina 274]tuitorule, de făptura Ta și ca un Păstor caută-mă pe mine, oaia cea pierdută; pe mine, cel rătăcit, smulge-mă din gura lupului și fă-mă oaie în pășunea oilor tale». Imnograful cere în acest context Celui milostiv să aibă milă de el și la judecata Sa, «când cuptorul va arde și toți se vor teme de înfricoșătoarea arătare a slavei…».
Cânt. a 9-a este dedicată în exclusivitate toposurilor nou-testamentare. La început sunt indicate categoriile cele mai blamate din societatea iudaică (din care fac parte în mod curios fariseii) – tâlharii, desfrânatele și vameșii care prin căință au primit iertare și li s-au deschis porțile Împărăției. Apoi, sufletului îi sunt aduse înainte chipurile personajelor care s-au apropiat de Domnul încă de când era prunc (magii, păstorii, Dreptul Simeon și Prorocița Ana[46]). Sunt expuse câteva evenimente din viața Mântuitorului de la începutul misiunii Sale, care, alături de cele care fac trimitere la fermitatea și lucrarea Sf. Ioan Botezătorul, reprezintă etalonul luptei și biruinței răului: «Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, în cele din urmă a flămânzit, prin aceasta arătându-Și firea omenească. Suflete, nu te lenevi. Dacă asupră-Ți va năvăli vrăjmașul, prin rugăciune și prin post alungă-l departe de la picioarele tale». Apoi sunt oferite ca exemple mai multe personaje al căror comportament se cuvine să fie asumat. Fiecare dintre acestea, în felul lor propriu, și-au asumat credința și, dând rodul cuvenit, au primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Canonul se încheie cu un apel la milostivire în care i se cere Judecătorului iertare și milă: «Tu, Judecătorul meu, Tu, Cel ce cunoști, Cel ce iarăși va să vii cu îngerii să judeci lumea toată, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostivești, Iisuse, și să mă miluiești pe mine, cel ce am greșit mai mult decât a greșit toată firea omenească!».
Spre sfârșitul Canonului său, Sfântul Andrei precizează în câteva tropare că scopul expunerii acestor modele și a paradigmelor scripturistice este mântuirea sufletului: «Pe toți cei din Legea Veche ți i-am adus, o suflete, să-ți fie pildă; urmează faptelor drepților, cele iubite de Dumnezeu, și fugi de păcatele celor răi» (Cânt. a 8-a). Sufletul este îndemnat să urmeze celor care au ales calea dreptății și să se depărteze cu totul de căile păcătoșilor: «Pildele din Scriptura cea Nouă ți le aduc ție, suflete, pentru ca ele să te aducă la umilință. Așadar, râvnește la faptele celor drepți și de păcătoși te leapădă și îmblânzește-L pe Hristos prin rugăciuni, prin postiri, prin curăție și prin smerenie» (Cânt. a 9-a)[47]. Prin urmare, toate faptele care au fost descrise în [pagina 275] acest Canon vizează formarea spirituală și transfigurarea întregii făpturi omenești[48]. Sufletul căruia i se adresează imnograful trebuie să urmeze această cale, altfel își pierde posibilitatea de a reintra în comuniune cu Creatorul. Citirea Sfintei Scripturi sub forma unei narațiuni personale[49] este utilizată de Sfântul Andrei pentru a oferi cititorului un model de întrupare a Scripturii. În așa fel și-a însușit istoria mântuirii, încât acesta a ajuns să se regăsească în evenimentele scripturistice. Și nu numai că devine parte integrantă a acestei istorii sfinte, ci întrupează textul în așa măsură, încât consideră că aghiograful i se adresează personal: «Cerul ți s-a încuiat, suflete, și foame de la Dumnezeu te-a cuprins, de vreme ce tu nu te-ai plecat cuvintelor lui Ilie Tesviteanul…» (Cânt. a 7-a).
Concluzii
Întruparea Sfintei Scripturi este un principiu fundamental pentru erminia ortodoxă, care nu poate fi neglijat de către exegeții contemporani. Mai mult, aceasta poate fi valorificată în dialogul interconfesional, pentru a sublinia o notă specifică interpretării răsăritene a Sfintei Scripturi. Fondul patristic are menirea de a ne călăuzi în înțelegerea și întruparea cuvintelor acesteia. În cazul în care receptarea textului sfânt este expusă într-un cadru liturgic, atunci posibilitatea de a însuși această paradigmă este mult mai mare. Familiaritatea cu toposurile de citire și întrupare ale Scripturii modelează viața credincioșilor și însuflețește un mod de gândire scripturistic. Purtând amprenta Duhului, textul sfânt își păstrează forța restauratoare de-a lungul timpului. Sfânta Scriptură trebuie percepută ca un cuvânt care călătorește cu noi în toate momentele vieții, fiind menit întrupării.
[paginile 275-277 rezumat în lb. engleză]
[1] Gregory Jones, „Embodying Scripture in the Community of Faith”, în: Ellen Davis, Richard Hays (eds.), The Art of Reading Scripture, Eerdmans, Grand Rapids, 2003, p. 145.
[2] În acest studiu, sintagma „cuvântul lui Dumnezeu” are trei sensuri care, deși distincte, sunt profund corelate: 1) Persoana Fiului lui Dumnezeu, 2) mărturia despre El în textele Scripturii și 3) vestirea Acestuia sub forma unui îndemn la credință și la viețuirea concretă în El (John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, trad. de Ioana Tămâian, Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 60). Sensul sintagmei va reieși din contextul în care este folosit.
[3] Pr. Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură – Cuvântul cuvintelor, Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, pp. 250-251.
[4] Stilul dramatic al canonului este un stil al eu-lui uman, „format din relația tipologico-dialectală cu narațiunea biblică, în particular cu acea narațiune care poate fi experimentată liturgic, și anume prin exemplele provenite din cele două testamente ale Sfintei Scripturi” (Alexandru Prelipcean, „Tipologia Vechiului Testament în condacele lui Roman Melodul și Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul”, în: Alexandru Ioniță [ed.], Interpretarea Biblică între Biserică și Universitate: perspective interconfesionale, coll. Studia Oecumenica 10, Ed. Andreiană / Presa Universitară Clujeană, Sibiu / Cluj-Napoca, 2016, p. 288).
[5] †Bartolomeu Valeriu Anania, „Cuvânt înainte”, în: Sf. Andrei Cretanul, Canonul cel Mare, Renașterea, Cluj-Napoca, 22006, p. 6).
[6] «Pe mine, cel alungat de dinaintea ușilor Tale, Mântuitorule, cel puțin acum, la bătrânețe, nu mă lăsa în iad fără nădejde; ci, mai înainte de sfârșitul meu, Tu, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertarea greșelilor» (Cânt. 1); «Cetatea ta păzește-o, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu; că atâta vreme cât întru tine cu credință stăpânește, întru tine se și întărește; și prin tine biruind, toată năvala o întoarce, pe vrăjmași îi supune, iar pe supușii ei îi îndreaptă» (Cânt. a 9-a).
[7] Sebastian Pașcanu, „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul: Prezentare”, în: Glasul Bisericii, 55 (1995) 1-5, pp. 56-64 și 56 (1996) 1-4, pp. 44-55.
[8] Alexandru Prelipcean, „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul – aspecte tehnice”, în: Ortodoxia, 61 (2009) 2, pp. 100-134; Alexandru Prelipcean, „O evaluare a imnografiei creștine: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau despre Biblia în miniatură”, în: Mitropolia Olteniei, 61 (2009) 1-4, pp. 204-248; Alexandru Prelipcean, Antropologia în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Axa, Botoşani, 2004.
[9] Simeon Koutsa, Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Introducere – text – traducere – comentarii, trad. de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2012.
[10] Frederica Mathewes-Green, First Fruits of Prayer: A Forty Day Journey through the Canon of St Andrew, Paraclete Press, Brewster, 2006.
[11] Pr. Doru Costache, „Reading the Scriptures with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St Andrew of Crete’s Great Canon”, în: Phronema, 23 (2008) 1, p. 58.
[12] Sf. Andrei Cretanul, Canonul cel Mare, trad. de †Bartolomeu Valeriu Anania, Renașterea, Cluj-Napoca, 22006. Din motive subiective, toate textele Canonului care vor fi citate din acest studiu vor fi preluate din această ediție, care se remarcă prin intervențiile sale poetice mai ales în frazare și în vocabular.
[13] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, trad. de Andreea și Laurențiu Constantin, Doris, București, 21998, p. 71.
[14] Pr. D. Costache, „Reading the Scriptures with Byzantine Eyes…”, p. 59.
[15] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. de Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999, p. 128.
[16] «Pe cea cu scurgere de sânge a vindecat-o Domnul de îndată ce ea s-a atins de poala hainei Lui, pe cei leproși i-a curățit; pe orbi i-a luminat și pe cei șchiopi i-a îndreptat; pe surzi, pe muți și pe cea gârbovă i-a vindecat numai cu cuvântul, pentru ca tu, ticăloase suflete, să te mântuiești» (Cânt. a 9-a).
[17] Sf. Ioan Damaschinul, „Tratatul al treilea contra celor care atacă sfintele icoane”, în: Sf. Ioan Damaschinul, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Viața în Hristos, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 140.
[18] «Mai înainte a spus Ghedeon zămislirea şi David a tâlcuit naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu; că S-a pogorât ca ploaia pe lână Cuvântul în pântecele tău şi ai odrăslit fără de sămânţă, pământule sfinte, lumii mântuire, pe Hristos Dumnezeul nostru, ceea ce eşti plină de har» (Sedelnă, gl. 6, Utrenie); «Spăimântatu-s-a Iosif, cea mai presus de fire văzând. Şi cu mintea a socotit că ploaia cea de pe lână a arătat zămislirea ta cea fără de sămânţă, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce este Rugul cel Nears în foc, Toiagul lui Aaron ce a odrăslit. Şi mărturisind logodnicul tău şi păzitorul, preoţilor a strigat: „Fecioara naşte şi după naştere iarăşi rămâne Fecioară!”» (Podobie, gl. 4).
[19] «Suflete al meu, ai auzit de Avraam, cum a ajuns el la arătarea dumnezeiască și cum a primit rodul făgăduinței din cea stearpă; să fim și noi următori dreptei sale credințe» (Cânt. a 6-a).
[20] «Ana cea iubitoare de înțelepciune, în timp ce se ruga, doar buzele și le mișca spre laudă, iar glasul nu i se auzea; tocmai de aceea, deși era stearpă, a născut fiu vrednic de rugăciunea ei» (Cânt. a 6-a).
[21] «Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce» (Flp 2, 5-8).
[22] P. Nellas, Omul – animal îndumnezeit…, p. 130.
[23] Job Getcha, „Reading the Bible with Andrew of Crete”, în: Analele Știinţifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 12 (2007), pp. 139-152.
[24] Acest mod de raportare la textul scripturistic a fost utilizat de către Părinții Bisericii îndeosebi în omiliile în care doreau să-i conștientizeze pe credincioși că sunt parte integrantă a istoriei mântuirii. De asemenea și cuvântările și reflecțiile orientate spre catehumeni abundă de exemple evidente de asumare și întrupare a cuvântului scripturistic. Spre exemplificare, oferim un fragment dintr-o cateheză a Fericitului Augustin: «Păcatele tare vor fi ca egiptenii, care îi urmăreau pe israeliteni până la Marea Roșie… Odată ce vei intra în mare, vei scăpa, iar păcatele vor fi nimicite, așa cum s-a întâmplat cu egiptenii» (Augustinus Hipponensis, De fide et operibus, 6, 9, apud: William Harmless, Augustine and the Catechumenate, Liturgical Press, Collegeville, 1995, p. 156). Acest tip de abordare presupune, așa cum am subliniat deja, familiarizarea celor chemați cu evenimentele scripturistice la care se face referire. Vezi în acest sens: G. Jones, „Embodying Scripture…”, p. 150.
[25] Hans Urs von Balthasar, Theo-Drama, vol. 2, transl. by Graham Harrison, Ignatius, San Francisco, 1990, p. 102.
[26] Aici Sfântul Atanasie îi are în vedere în special pe evangheliști.
[27] Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvânt despre întruparea Cuvântului”, în: Scrieri. Partea a II-a, studiu introd., trad. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 15, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 154.
[28] Precizăm că un topos utilizat în mai multe tropare din cadrul aceleiași cântări a fost numărat numai o dată. Spre exemplu, imaginea fiului risipitor se regăsește în prima cântare de patru ori.
[29] «Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptului Abel. Daruri bineprimite niciodată nu Ți-am adus, nici fapte plăcute lui Dumnezeu, nici jertfă curată, nici viață fără prihană» (Cânt. 1).
[30] «Eu sunt cel căzut între tâlhari, lovit de cugetele mele; peste tot sunt rănit acum de ele și plin de bube. Ci, Tu Însuți, Mântuitorule, vino la mine și mă vindecă!» (Cânt. 1).
[31] «V-ați apropiat și de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel» (Evr 12, 24).
[32] «Viforul relelor m-a învăluit, Milostive Doamne; ci, precum cândva lui Petru, mâna Ta întinde-mi-o și mie!» (Cânt. a 2-a).
[33] «Vedeți, vedeți, că Eu sunt Dumnezeu, Cel ce de demult, în pustie, poporului Meu i-am plouat mană și i-am izvorât apă din piatră, Eu, doar cu dreapta Mea și cu tăria Mea» (Cânt. a 2-a).
[34] «Suflete al meu, ai auzit de Avraam, cel care a părăsit oarecând țara părinților săi și s-a înstrăinat. Fă-te următor alegerii lui!» (Cânt. a 3-a).
[35] «Suflete al meu, sărmane, cunoscând că Isaac în chip tainic a fost jertfit nouă, ca ardere-de-tot Domnului, fă-te următor alegerii lui!» (Cânt. a 3-a).
[36] «Suflete al meu, tu știi scara lui Iacob, care s-a arătat de pe pământ spre cele cerești. Tu de ce n-ai avut dreapta credință ca temelie tare?» (Cânt. a 3-a).
[37] «O, suflete al meu, cu toate că ai auzit de Iov cel de pe grămada de gunoi că s-a îndreptățit, tu n-ai râvnit la stăruința lui; tăria gândului său tu n-ai avut-o întru nimic din ce-ai cunoscut, din ce-ai știut, din ce te-a încercat; ci lipsit de răbdare te-ai dovedit» (Cânt. a 4-a).
[38] «Pentru toți răstignindu-Te, Cuvântule, trupul și sângele Ți le-ai dat spre jertfă: trupul, ca să mă înnoiești, sângele, ca să mă speli. Iar duhul Ți l-ai dat, Hristoase, ca să mă duci pe mine la Părintele Tău» (Cânt. a 4-a).
[39] «În pustietăți a locuit marele Moise; așadar, suflete, vino de urmează-i purtarea, ca să te învrednicești și de arătarea cea din rug a lui Dumnezeu!» (Cânt. a 5-a).
[40] «Stăpâne, Doamne, Siloam să-mi devină lacrimile, ca să-mi spăl și eu luminile sufletului, și cu gândul să te văd pe Tine, Doamne, Lumina cea mai înainte de veci» (Cânt. a 5-a).
[41] «Precum odinioară Iosua al lui Navi, așa și tu, suflete, cercetează și iscodește Țara Făgăduinței, și într-însa locuiește cu îndreptățire!» (Cânt. a 6-a).
[42] «Între judecători s-a numărat fiu Anei, marele Samuel, pe care Eli l-a crescut în casa Domnului. Râvnește și tu, suflete al meu, să-i fii asemenea, și judecă-ți faptele tale mai înainte de a o face cu ale altora!» (Cânt. a 6-a).
[43] «Greșalele lui Manase ți le-ai agonisit cu propria ta voie suflete; dar, punându-ți în față patimile ca pe niște chipuri groaznice și ca pe niște muște supărătoare, sârguiește-te să râvnești la pocăința lui și fă-ți câștig de umilință!» (Cânt. a 7-a).
[44] «Elisei, oarecând, primind cojocul lui Ilie, har îndoit a primit de la Domnul; dar tu, o suflete al meu, de acest har nu te-ai împărtășit, din pricina neînfrânării» (Cânt. a 8-a).
[45] «Milostivește-Te, Mântuitorule, de făptura Ta și ca un Păstor caută-mă pe mine, oaia cea pierdută; pe mine, cel rătăcit, smulge-mă din gura lupului și fă-mă oaie în pășunea oilor Tale!» (Cânt. a 8-a).
[46] «Hristos pe magi i-a mântuit, pe păstori i-a chemat, mulțimea pruncilor a făcut-o mucenici, pe bătrân l-a înălțat, ca și pe bătrâna văduvă. De la niciunul din aceștia, suflete, n-ai râvnit nici faptele, nici viața. Dar vai ție, atunci când vei fi judecat!» (Cânt. a 9-a).
[47] Vezi și următoarea cântare: «Ţi-am adus aminte, suflete, de facerea lumii scrisă de Moise, ca și toată Scriptura de după el, unde ți se povestește despre cei drepți și despre cei nedrepți; dintre aceștia, tu, suflete, greșindu-I lui Dumnezeu, i-ai urmat pe cei din al doilea rând, adică pe cei nedrepți, iar nu pe cei din rândul dintâi» (Cânt. a 9-a).
[48] Pr. D. Costache, „Reading the Scriptures…”, pp. 59-60.
[49] J. Getcha, „Reading the Bible…”, p. 148.