Autor: Ion Reșceanu
* Studiul a fost publicat în volumul Trăirea și mărturisirea dreptei credințe în unitatea duhului și a dragostei, ed. Nicolae Răzvan Stan (Craiova: Ed. Mitropolia Olteniei, 2018), 230-249.
Key words: Old Testament, divine name, prayer, supplication, intercession
Abstract
Under its different aspects, Old Testament prayer reflects itself in the every-day life of the chosen people, who praise, give thanks, ask for forgiveness, and beg for divine blessings. Prayers also reflect the total dependence of the human being on God, the spring of life, in which man can fundamentally find himself in his own nature. The community prayer, which appears in the same time as the establishment of the Law, reveals the manifestation of Israel as the chosen people. It exceeds the personal subjectivity, because in this way the Christian Jew can integrate himself in the promised community. Considering all these aspects, in this article, we highlight the importance of the prayer for the Old Testament man, which will became noteworthy for the cultic life during the post-exilic period. Unlike the ancient times, the prayer becomes an important factor for remaking people’s bond and communication with God, being above the sacrificial framework of manifestation of the religious feeling. Therefore, the beauty of the Old Testament prayer is derived from the freely expressed devotion of man to God.
Introducere
În experienţa religioasă a Vechiului Testament există ceva unic şi fără pereche, în pofida multor puncte de contact cu civilizaţiile înconjurătoare, lucru ce face să se deosebească cu desăvârşire de religiile lumii antice. Acest fapt, ce impresionează în mod special chiar şi din punct de vedere istoric-comparativ, este tradiţia neîntreruptă a credinţei sale monoteiste.[1] Concepţia înaltă despre Dumnezeu, care străjuieşte ca o excepţie incomparabilă şi fără egal în mijlocul religiilor lumii antice, asigură rugăciunii evreilor o incontestabilă superioritate.
Prin conţinutul ei variat, rugăciunea biblică are o adâncă valoare spirituală şi o evidentă trăsătură morală care o distanţează de formulele magice utilizate în imnurile religiilor politeiste.[2]
Pentru poporul evreu biblic, rugăciune se bazează pe conceptul că Dumnezeu există, aude şi răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7), că El este un Dumnezeu personal, iar omul ca făptură a Sa, tinde în mod natural după Creatorul său, fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen. 1, 26). Deşi rugăciunea este de natură intelectuală la bază, ea este totodată, în mod esenţial, emoţională în caracter. Este o expresie a îndelungatei căutări a lui Dumnezeu de către om, a dorinţei lui de a-şi despovăra sufletul în faţa lui Dumnezeu (Ps. 42, 2-3). [3]
Experienţa unei relaţii profunde a omului cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii constituie una dintre cele mai frumoase şi eficiente modalităţi de manifestare a omului biblic, care se regăseşte practic pe sine într-o deplină legătură cu Fiinţa divină.
Rugăciunea vechitestamentară exprimă în mod pregnant dependenţa omului faţă de Dumnezeu, dependenţă ce se revelează în interioritatea Lui. De aceea, credinţa vie care se exprimă prin rugăciune nu reprezintă o simplă adeziune intelectuală, ci fidelitatea persoanei faţă de Persoană,[4] „rugăciunea fiind în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi Dumnezeu”.[5]
Terminologie
În general, Vechiul Testament folosește două verbe (atar și hitpallel) și un substantiv (tefillah, derivat din verbul hitpallel) cu referire la rugăciune.[6]
De exemplu, verbul atar este folosit de 20 ori în Vechiul Testament, fiind întâlnit în special în Cartea Ieșirea (8-10) și fără alte mențiuni în Cartea Psalmi. Substantivul atar are sensul de rugător, adorator, dreptmăritor și îl întâlnim adesea la Sofonie (3, 9): „Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toate să se roage Domnului şi cu râvnă să-I slujească Lui.” Are sensuri similare cu verbele de cerere sau cu cele care exprimă plângeri, tânguieli: a plânge (Ier. 8, 4, 8), a ridica mâinile către Yahve (Ieș. 9, 28, 29, 33), a mijloci (verbul tehinnah sau cu substantivul tefillah „rugăciune”, cf. II Cron. 33, 19 sau Iov 22, 27; II Cron. 33, 13). În general, verbul atar este termenul prin care se desemnează rugăciunea doar într-o secțiune a Vechiului Testament, cea a textelor mai vechi (Jud. 13, 8; Iov 33, 26; 22, 27; Is. 19, 22; Ezdra 8, 23; I Cron. 5, 20; II Cron. 33, 13, 19).[7]
Cuvântul tefillah își are originea în rădăcina ebraică care înseamnă a gândi, a judeca, a cere stăruitor, a interveni pentru ceva/cineva.[8] Termenul este atestat doar în limba ebraică conform celor mai mulți cercetători, nefiind întâlnit și în celelalte limbi vest-semitice. Sensul primar al acestui termen este de a face mijlocire.[9] În al doilea rând, tefillah are înțelesul de a se ruga, rugăciunea fiind direct, explicit sau implicit adresată lui Dumnezeu. În Psalmi, termenul devine deja un termen tehnic, fiind folosit și în suprascrierea titlurilor și devenind un termen consacrat pentru rugăciunea personală.
Rugăciunea este considerată de israeliți și o chemare a lui Dumnezeu (Kore Yahve), drept pentru care se folosesc adesea și expresiile „a chema pe Yahve” sau „a chema numele Domnului” (Gen. 4, 26; 12, 8; Deut. 32, 3; Ps. 79, 6; 99, 6; Is. 64, 7; Ier. 10, 25).[10]
O altă expresie folosită în paginile Vechiului Testament pentru rugăciune este cuvântul a căuta sau expresia a căuta fața Domnului. Astfel, profetul Amos cere poporului israelit să-l caute pe Domnul, pentru ca El să se întoarcă și să fie cu ei: „Căutaţi-Mă şi veţi fi vii! … Căutaţi binele şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va fi cu voi precum ziceţi că este.” (Amos 5, 5; 14). De asemenea, profetul Osea amintește poporului că fără pocăință și fără „a căuta fața Domnului”, se îndepărtează de Dumnezeu și de putința cunoașterii Sale: „Mă duc să nu Mă mai întorc la locul Meu, până ce nu se vor căi şi-Mi vor căuta faţa Mea. Întru strâmtorarea lor ei umblă după Mine, zicând: Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 5, 15; 6, 1). Căutarea, ca întoarcere din starea de păcat către Dumnezeu, trebuie să aducă și cunoștință de Dumnezeu. „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui. Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul!„. (Osea 6, 1-3). Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi dobândită fără tămăduirea rănilor sufletești și împărtășirea dragostei către Dumnezeu și către oameni: „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.” (Osea 6, 6)
Alte cuvinte ce indică starea de rugăciune a omului biblic au sensuri apropiate de a auzi sau a răspunde, Dumnezeu fiind invocat pentru a intra în dialog cu credincioșii Săi: „Auzi, Dumnezeule, cererea mea, ia aminte la rugăciunea mea! De la marginile pământului către Tine am strigat.” (Psalmi 60, 1-2). Unele expresii sunt antropomorfice și au sensul de a se întâlni, a da peste cineva, cu scopul de a cere mijlocire, de a cere îndurare (Ier. 7, 16), de „a face plăcută fața lui Dumnezeu”, adică de a împăca, a domoli mânia lui Dumnezeu (Ieș. 32, 11), de a implora favoarea divină (Deut. 3, 23-24).[11]
Pe de altă parte, există termeni care fac referire la starea de spirit a celui care se roagă; rugăciunea este o revărsare a sufletului (Ps. 61, 8) sau o meditație (Iov 15, 4) sau o plângere (Ps. 141, 2). Totodată, ar putea avea conotații de natură fizică ce implică mișcarea corpului: a face o plecăciune (Ezdra 6, 10) sau a murmura, a șopti (Is. 26, 16).[12]
Rugăciunea ca „serviciu al inimii”
În ciuda aspectelor şi caracterelor ei multiple, rugăciunea biblică este în mod esenţial o simplă și curată reacţie umană. Rabinii o numeau „servicul inimii”, expresia având rădăcini în gândirea biblică (Osea 7, 14; Ps. 107, 2; Ps. 110, 1).[13]
În Vechiul Testament esența ființială a unei persoane rezidă în inima sa (Jud. 16, 15, 17; I Regi 19, 9), indicând partea ascunsă a persoanei accesibilă doar Domnului (Ier. 11, 20; 12, 2: 17, 10; Ps. 7, 10; 16, 7; 26, 2; 73, 21; 139, 13; Iov 16, 13; 19, 27; Prov. 23, 16; Plâng. 3, 13).[14]
Inima este centrul care iradiază şi penetrează întreaga fiinţă a omului, fiindcă integrează toate facultăţile spiritului uman, dar, în acelaşi timp, este ascunsă în propriul ei adânc. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” se adresează acestui adânc, înainte de toate „intră în tine şi acolo află-L pe Dumnezeu, Îngerii şi Împărăţia”, spun părinţii duhovniceşti.[15]
Simbolul inimii este definit de profetul Ieremia: „Cine poate cunoaşte inima?” se întreabă profetul, şi răspunde: „Dumnezeu cercetează inima şi rărunchii” (Ier. 17, 9-10). „Omul se defineşte astfel prin conţinutul inimii sale, prin obiectul iubirii sale”,[16] iar locul prezenţei lui Dumnezeu şi a receptivităţii Sale este inima. La acest nivel al inimii se arată, aşadar, negrăita adâncime a omului, centrul strălucirii sale personale.
Rugăciunea biblică, în sensul ei cel mai profund, reclamă acest adânc, adică persoana, ca principiu al integrării, al comunicării, al comuniunii, care prin intermediul rugăciunii reușește să intre în legătură cu Dumnezeu, răspunzând chemării şi vocaţiei sale de a se desăvârşi, lucrând potrivit poruncilor lui Dumnezeu şi împlinindu-I voia Sa cea sfântă.
Pe Dumnezeu nu poți să-L cauți și să-L Iubești decît cu toată inima: „Dar când vei căuta acolo pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, de-L vei căuta cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.” (Deut. 4, 29); Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (Deut. 6, 5-6).
Rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată și smerită pentru a fi primită înaintea lui Dumnezeu căci: „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.” (Ps. 33, 17); „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18). Dumnezeu este cel care cercetează și încearcă inima omului: „În topitoare se lămureşte argintul şi în cuptor aurul, dar cel ce încearcă inimile este Domnul.” (Prov. 17, 3); „Toată calea omului este dreaptă în ochii lui, dar numai Domnul cântăreşte inimile.” (Prov. 21, 2) și numai prin El se săvârșește lucrarea de curăție și înnoire a ei așa cum își dorește și proorocul David: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 18). La fel nădăjduiește și profetul Iezechiel: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele.” (Iez. 36, 26-27).
Rugăciunea de laudă adusă lui Dumnezeu cere a fi săvîrșită cu toată inima, necurăția și nedreptatea trasformînd-o într-un act formal care nu corespunde lucrării lăuntrice și nu slujește lui Dumnezeu, rămânînd fără destinatar: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi şi Te voi lăuda întru inima mea” ( Ps. 107, 1), „lăuda-Te-voi Doamne cu toată inima mea” (Ps. 110, 1), zice psalmistul, iar profetul Osea, mustrând poporul pentru formalismul religios în care căzuse, spune: „Şi nu strigă către Mine din toată inima lor, ci se tânguiesc pentru jertfelnicile lor” (Osea 7, 14). Mai mult, prin cuvinte pline asprime proorocul Maleahi mustră clasa preoțească pentru indiferența de care dau dovadă în împlinirea poruncilor și în slujirea Sa: „Şi acum către voi se îndreaptă această poruncă, o, preoţilor! Dacă voi nu veţi asculta şi nu veţi pleca inima ca să daţi slavă numelui Meu”, zice Domnul Savaot, „voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră. Şi chiar am blestemat-o, căci voi nu puneţi la inimă poruncile Mele” (Mal. 2, 1-2).
Rugăciunile sunt ascultate dacă sunt sincere şi izvorâte din inimă curată și din sentimentul de dreptate (Fac. 16, 11; Ieş. 2, 24), după cum sunt respinse cele rostite din viclenie şi răutate (Deut. 1, 45; Ps. 5, 6; Isaia 1, 15; Ier. 14, 12).[17]
Dincolo, însă, de aceste aspecte ce privesc rugăciunea în latura sa cea mai profundă, nevoile omului sunt atât de numeroase şi de complexe, încât rugăciunea, în mod inevitabil, vine să reflecte aria vastă a stărilor sufleteşti umane, a temeiurilor, a speranţelor, a sentimentelor, a dorinţelor şi aspiraţiilor omului. Prin rugăciune, omul biblic laudă, mulţumeşte şi cere sprijin lui Dumnezeu. S-a estimat, potrivit cercetătorului Ludwig Koehler, în lucrarea sa intitulată „Old Testament Theology” (1979), că în cadrul Vechiului Testament există aproximativ 85 de rugăciuni originale, pe lângă care se găsesc 60 de psalmi întregi şi 14 părţi de psalmi, care pot fi numite rugăciuni.[18]
Invocarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune
Prima formă de rugăciune, al cărei înţeles include şi sensul de laudă a lui Dumnezeu, este cuprinsă în versetul 4, capitolul 26 al Cărții Facerea, prin cuvintele „să cheme numele lui Yahve”, rostite de Enos, fiul lui Set, cuvinte prin care se afirmă continuitatea credinţei primilor oameni şi, în acelaşi timp, un fapt pozitiv, săvârşit de om în relaţia cu Dumnezeu pe calea reedificării sale.
Aparent, s-ar putea spune că peste această primă menţiune a rugăciunii de laudă se poate trece uşor, însă Sfânta Scriptură ne oferă, încă de la prima menţiune a rugăciunii, unul dintre fundamentele sale: invocarea numelui lui Dumnezeu.
În Vechiul Orient numele era „un instrument de cunoaștere și de putere”[19], cunoașterea numelui permițând omului „să intre într-o stare de comunicare/comuniune cu cel numit, iar acela care știa numele vreunei divinități sau persoane putea să o cheme și să relaționeze cu ea….un nume nu numai că identifică, ci, în mod frecvent, exprimă natura esențială a purtătorului său, cunoașterea numelui fiind echivalentă cu înțelegerea persoane.”[20]„Numele nu era doar apelativul unei ființe, ci expresia ipostasului lor.”[21]Atunci când numele divin este pronunţat asupra unei ţări sau asupra unei persoane, acestea intră în relaţie intimă cu Dumnezeu
După concepţia biblică, numele lui Dumnezeu este unul dintre atributele Sale, un loc teofanic, locul prezenţei Sale, orice invocare sau chemare făcută în numele său îl viza în mod direct. „Numele Domnului era o forță protectoare ce își arăta prezența pretutindeni și oricând ( Ps. 19, 2)”[22]. Forţa prezenţei divine în numele Său se descoperă ca o măreţie în sine: „Iată, Eu trimit un înger înaintea ta… Fii cu luare-aminte în prezenţa lui, căci numele Meu este în el” (Ieş. 23, 20).[23] Numele este depus în înger. Din acel moment el este purtătorul înfricoşător al prezenţei divine. „Fiind o manifestare ad extram a lui Dumnezeu, numele devine semnul care indică prezența personală și lucrarea nevăzută a Acestuia.”[24]
Chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune evocă năzuințele omului biblic de a-L avea prezent, în mod real, pe Dumnezeu în viața sa. Invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de manifestarea lui imediată, căci numele este o formă a prezenţei Sale. „Persoana care se află în nume se comportă în așa fel încât din momentul invocării, omului i se oferă certitudinea că înaintea sa nu se află altcineva decât Dumnezeu Însuși.”[25] De aceea, numele lui Dumnezeu, mai târziu, nu putea să fie pronunţat decât de marele arhiereu în ziua de Yom Kippur, în Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului,[26] luarea numelui lui Dumnezeu în deșert fiind interzisă cu asprime prin cea de-a treia poruncă a Decalogului (Ieș. 20, 7).
Prin urmare, această primă menţiune a rugăciunii ca invocare a Numelui lui Dumnezeu (Gen. 4, 26), aparent modestă şi neînsemnată, exprimând parcă o formă incipientă de manifestare a omului pe linia legăturii lui cu Dumnezeu, relevă o credință simplă, dar profundă a vechilor evrei într-un Dumnezeu personal, prezent și activ în viața lor. Astfel, invocarea numelui divin îl readucee pe om în proximitatea lui Dumnezeu, așezîndu-l din nou în comuniune cu El, restabilind ordinea pierdută a relației firești dintre om și Creatorul său.[27]
Rugăciunea în perioada patriarhilor
În această perioadă, rugăciunea constă în a chema numele Domnului: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26), această chemare sau invocare a lui Dumnezeu fiind suficientă pentru ca omul să se regăsească într-o relație de comuniune cu Dumnezeul Său.
Apropierea de Dumnezeu era dominată de spontaneitate şi familiaritate, rugăciunea având un caracter simplu şi direct (Fac. 15, 2; 18, 23; 24, 12-16). Astfel, patriarhul Avraam se adresează Domnului Dumnezeu în cuvinte simple ce exprimă credinţa sa nemărginită: „Stăpâne, Doamne, ce ai să-mi dai ? Că iată eu am să mor fară copii, şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc”, iar mai apoi, la stejarul Mamvri, Avraam îl roagă pe Dumnezeu să-I ierte pe semenii săi: „Pierde-voi, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiut ?… Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă şi celui necredincios” (Fac. 18, 23-25).
În perioada patriarhală, rugăciunea este strâns legată și de sacrificii, această asociere menţinându-se şi în perioadele mai târzii, păstrându-se până la a doua distrugere a Templului.[28]
Închinarea prin rugăciune într-un context de sacrificiu denotă o unire a voii omului cu voia lui Dumnezeu, o abandonare de sine şi o ascultare faţă de Dumnezeu. Acest fapt este relevat mai ales în rugăciunea lui Iacov, unde el face un jurământ cu Dumnezeu. Prin jurământ, care este o rugăciune în sine, omul promite slujire şi credinţă lui Dumnezeu, dacă îi va acorda binecuvântarea pe care o caută: „Şi a făcut Iacov făgăduinţă zicând: «De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi de mă va povăţui în calea aceasta în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu»” (Fac. 28, 20-21).
Așadar, rugăciunea şi jertfele reprezintă în această perioadă părţi indestructibile ale religiei, de mare însemnătate pentru viaţa spirituală, care trebuie să-şi aibă izvorul în cunoaşterea voii divine.[29]
Legea mozaică și rugăciunea
„Este surprinzător faptul că, printre toate legile date în Pentateuh, nu găsim nimic despre rugăciune în afară de Deuteronom 26, 1-15. Chiar şi aici sunt accentuate mai degrabă forme de închinare, decât cele de rugăciune. Versetele 5-11 sunt de mulţumire, 13-14 dau exemple de ascultare în trecut, însă numai în versetul 15 se găseşte implorarea”.[30] Aşadar, putem considera că, o dată cu darea Legii şi instituţionalizarea cultului, rugăciunea intră şi ea într-un regim de manifestare cu precădere public, iar rugăciunea particulară, cu toate că-şi va menţine rolul său în viaţa religioasă, va fi legată de acum înainte tot mai mult de aceste forme instituţionalizate ale cultului mozaic.
Având în vedere rolul rugăciunii în viaţa religioasă, legea mozaică recomandă rostirea ei solemnă în public şi într-un loc special destinat lui Dumnezeu. Pentru înălţarea rugăciunii în comun, au fost desemnate Cortul Sfânt şi Templul, care va primi numele de „Casă a rugăciunii” („Beth tefilla”, Isaia 56, 7), denumire pe care o întâlnim de altfel şi la locaşurile de cult din perioada exilică şi post-exilică.
La fel ca în epoca patriarhilor, o caracteristică a rugăciunii în perioada mozaică este mijlocirea. Asemenea patriarhului Avraam (Fac. 18, 22), mijlocirea ocupă un loc deosebit de important în rugăciunile lui Moise, care cere lui Dumnezeu să ierte poporul închinător la idoli: „Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt” (Ieş. 32, 11). „Deuteronom 30 este, de asemenea, o rugăciune de mijlocire, după cum sunt şi rugăciunile lui Aaron (Num. 6, 22-27), Samuel (I Sam. 7, 13), Solomon (I Regi 8, 22-53) şi Iezechil (II Regi 19, 14-19). Toate acestea par a implica faptul că mijlocirea a fost făcută numai de personalităţi deosebite ale Sfintei Scripturi, care, în virtutea poziţiei pe care le-a acordat-o Dumnezeu ca prooroci, preoţi şi împăraţi, aveau o putere de rugăciune deosebită ca mijlocitori aleşi între Dumnezeu şi oameni”.[31]
Se poate observa, din cele spuse, că atât prin trecerea de la o rugăciune individuală la o rugăciune în comun, cât și prin mijlocire ca formă de manifestare a rugăciunii, ni se descoperă practic noua realitate și o nouă conștiință religioasă a lui Israel în calitate de comunitate sfântă, poporului ales al lui Dumnezeu: „Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!„(Ieș. 19, 5-6). În general, aceste rugăciuni pun în lumină pe Israel ca popor, relaţiile dintre oameni fiind raportate în totalitate la legea şi voia lui Dumnezeu.
În perioada mozaică Legea accentuează iubirea față de semeni, ascultarea şi împlinirirea voii divine de către întreg poporul, cultivând astfel o responsabilitate colectivă care se reflectă și în rugăciunea de mijlocire. Astfel, rugăciunea, ca mijlocire a omului către Dumnezeu, evidenţiază nu numai relaţia om-Dumnezeu,[32] ci şi legătura de la om la om, binenţeles raportată la Dumnezeu: „Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul Stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic, Care nu caută la faţă, nici nu ia mită, Care face dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi hrană” (Deut. 10, 17-18).
Putem observa că o dată cu conturarea lui Israel ca „popor ales” şi manifestarea lui ca atare, rugăciunea implică, pe lângă închinarea particulară, o închinare în comun. Poate tocmai de aceea se observă încă din cartea Deuteronom o trecere bruscă în adresare de la persoana a II-a singular la persoana a II-a plural. Acelaşi fenomen se întâmplă şi la profeţi, şi în psalmi, astfel încât unii psalmi sunt rugăciuni particulare, alţii pot fi folosiţi ca rugăciuni în comun, exprimând o mare varietate de aspiraţii şi dorinţe omeneşti.[33] Cortul Sfânt, iar apoi Templul erau consacrate în primul rând sacrificiilor, care nu erau permise în altă parte. Însă datorită datorită faptului că promisiunea lui Dumnezeu era de a se întâlni cu Israel aici, acestea erau, de asemenea, locaşuri în care credincioşii îşi înălţau rugăciunile lor. [34]
Rugăciunile solemne se rosteau la Templu în comun la marile sărbători, ceea ce nu exclude caracterul lor particular, specific perioadei patriarhilor. Credincioşii îşi înalţă mintea şi gândul către Dumnezeu, nu numai pentru a câştiga binecuvântarea divină, deoarece rugăciunile lor îi aveau în vedere şi pe semenii lor vii sau morţi. Astfel, Moise, cerând iertare datorită necredinţei poporului său, se roagă Domnului Dumnezeu, aducându-I aminte de înaintaşii săi: „Adu-Ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine însuţi…” (Ieş. 32, 13), iar în Cartea a II-a a Macabeilor, autorul zice: „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşerte şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi” ( II Mac. 12, 44).
Rugăciunea în cuvântările și lucrarea profeților
Ceea ce caracterizează manifestările profetice, în mod obişnuit, este faptul că ele nu sunt pregătite metodic, ci ţâşnesc pur şi simplu în mod spontan, scoţând în evidenţă atât natura inspiraţiei, cât şi mediul cu valorile lui moral-religioase din care provin profeţii, aceştia fiind aleşi de Dumnezeu din toate straturile sociale.
În general, profeţii, în cuvântările lor, mustră aspru pe cei ce se înfăţişază la templul cu inimi trufaşe şi se îngrijesc numai de persoana lor, fără să arate înţelegere şi simţire pentru nevoile aproapelui. Unii ca aceştia aduceau bogate sacrificii, dar nu ofereau inimi smerite şi nu erau dispuşi să-şi recunoască starea de păcătoşenie în care se aflau. Ei nu împlineau în viaţa zilnică voia lui Dumnezeu. Un astfel de cult adus de aceşti oameni era făţărnicie şi ofensă în ochii lui Dumnezeu.[35] Astfel, proorocului Ieremia i se interzice a se ruga pentru popor de către Dumnezeu: „Tu însă nu te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciuni şi cerere pentru dânşi, nici nu mijlocii îanintea Mea, că nu te voi asculta” (Ier. 7, 16). Către astfel de închinători se adresează cuvântul lui Dumnezeu și prin glasul profetului Isaia: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea şi când înmulţiţi rugăciunile voastre nu le ascult” (Isaia 1, 15).
„Aceasta este iniţiativa lui Dumnezeu care îndrumă, alege, pedepseşte, distruge şi restabileşte, care iartă încercând să trezească în inimile lor un răspuns la credincioşia Sa, la bunătatea Sa, dar şi faţă de Sfinţia Sa”.[36] Dumnezeu cere în rugăciune inimă curată, smerită, iubitoare, care să-l apropie pe credincios de El şi de binefacerile Sale.
Aşadar, această paradoxală neascultare a rugăciunilor credincioşilor evrei pune în lumină „sensul cel mai profund al revelaţiei progresive, educative a lui Dumnezeu în Vechiul Testament: să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu în slava Sa, în măreţia Sa transcendentă, incomprehensibilă, în puterea şi îndurarea Sa şi să-I împlinim poruncile şi să-I slujim cu inimă smerită şi iubitoare; să avem încredere în iertarea Sa şi în făgăduinţa Sa şi să tânjim după împărăţia Sa ce va să vină – revelaţie care în gândirea profeţilor (în special la Isaia şi Ieremia), arată spre o nouă etapă, dincolo de ea însăşi, spre un legământ nou şi desăvârşit.”[37] „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou… Dar, iată legământul pe care îl voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie. Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” (Ier. 31, 31-34).
Din cele afirmate, putem considera că rugăciunea trebuie să fi fost indispensabilă în lucrarea proorocilor. Însăşi recepţionarea cuvântului revelator din partea lui Dumnezeu implică o relaţie de rugăciune cu Yahve. Profeţii, ca persoane alese de Dumnezeu, aud glasul lui Dumnezeu în fiinţa lor interioară, în profunzimele propriului lor spirit la fel cum l-a auzit şi Moise.[38]
Prin rugăciune, prin Duhul Sfânt, ei primesc capacitatea deosebită de percepere a voii lui Dumnezeu, a prezenţei Sale, stând într-o relaţie unică cu divinitatea, în slujba poporului ales. Pe bună dreptate, ei sunt consideraţi “purtători privilegiaţi ai Duhului Sfânt”.[39]
Într-adevăr, se poate spune că rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul (Isaia 6, 5; 37, 1-4; Ier. 11, 20-23; 12, 1-6). Aşa se roagă profetul Ieremia la cererea compatrioţilor săi: „Ascult şi iată mă voi ruga Domnului Dumnezeului nostru, după cuvântul vostru, şi tot ce vă va răspunde Domnul vă voi spune şi nu voi ascunde de voi nici un cuvânt” (Ier. 42, 4).
Proorocul Daniil a avut viziunea profetică în timp ce se ruga: „Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară” (Dan. 9, 21).
În unele ocazii, Domnul îl făcea pe prooroc să aştepte o anumită vreme în rugăciune: „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe, ca să priveghez şi să văd ce-mi va grăi şi ce-mi va răspunde la tânguirea mea” (Avacum 2, 1).
Rugăciunea în perioada exilică și post-exilică
În timpul exilului, rugăciunea vechitestamentară îşi păstrează aceleaşi caracteristici, fiind numai angrenată în această nouă realitate în care trăia poporul israelit.
Un factor important în viaţa religioasă din această perioada este apariţia sinagogii. Templul de la Ierusalim era în ruină şi ritualurile de la altar şi jertfele nu puteau fi efectuate în necuratul Babilon. Iudeul nu mai era cineva care s-a născut în acea comunitate şi care locuia acolo, ci mai degrabă unul care hotăra să fie iudeu. Centrul comunităţii religioase era sinagoga şi printre obligaţiile religioase acceptate, ca tăierea împrejur, postul şi ţinerea sabatului, rugăciunea ocupa un rol important. Acest lucru era inevitabil, deoarece pentru fiecare comunitate din exil, oricât de mică ar fi fost, depindea acum de serviciul din sinagogă, unde era citită şi explicată Legea Domnului şi unde se rosteau rugăciuni.[40]
După exil, a existat fără îndoială un cadru de manifestare a devoţiunii, însă în cadrul acestuia există o libertate individuală. Acest lucru este exemplificat în cărţile Ezdra şi Neemia, care, deşi personajele lor principale – cei doi mari conducători ai poporului la întoarcerea din exil – au insistat asupra refacerii vechiului cult, a legii, ritualului şi jertfelor şi astfel, asupra aspectelor sociale ale închinăciunii, accentuează şi factori spirituali în devoţiune (Ezdra 7, 27; Neemia 2, 4; 4, 4-9). Rugăciunile lor sunt, de asemenea, instructive (Ezdra 9, 6-15 sau Neemia 1, 5-11), Ezdra şi Neemia aducând aminte de binefacerile divine, de poruncile şi făgăduinţele Domnului Dumnezeu faţă de poporul puţin credincios.
Aşadar, şi pentru această vreme, ceea ce marchează rugăciunea este relaţia vie a omului cu Dumnezeu, ce necesită cuget curat şi împlinirea voii Sale, relevante în acest sens fiind rugăciunile înălţate de aleşii lui Dumnezeu ce s-au învrednicit a fi ascultători şi împlinitori ai voii divine, precum Neemia: „Rogu-Te dar, Doamne, să fie urechile Tale cu luare aminte la rugăciunile robului Tău şi la rugăciunile robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău şi ajută robului Tău acum…” (Neemia 1, 11).
În perioada post-exilică, în viaţa publică şi cea individuală, rugăciunea era indispensabilă, acordându-i-se o mare atenţie, inclusiv în ceea ce privește inițierea copiilor și a tinerilor în practica rugăciunii. Astfel, cei care se rugau purtau pe frunte şi la braţul stâng nişte cutiuţe cu texte din Ieşirea (13; 2-10, 11-16) şi Deuteronom (6, 4-9; 11, 13-21) scrise pe pergament, numite Totafot. În limba greacă ele se numesc “filacterii” şi punerea lor ne arată că prin ele se aminteşte de poruncile Legii, iar folosirea lor oferă credinciosului puterea de a învinge răul.[41]
Psaltirea sau rugăciunea în formă imnică
Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cea care inspiră cel mai mult duh de rugăciune este Psaltirea sau Cartea Psalmilor. Pe bună dreptate, Psaltirea a fost numită „sumă a întregii Scripturi a Vechiului Testament în formă imnică”. De aceea, Biserica a citit-o de la început, cum a citit de altfel toate cărţile Vechiului Testament ca pe un cuvânt profetic al Duhului Sfânt, trimiţând spre împlinirea lui în Hristos. Evagrie Ponticul atribuie psalmodia sferei „înţelepciunii celei în multe chipuri ale lui Dumnezeu”, considerând-o drept mărturie a acelei „înţelepciuni” care se oglindeşte în creaţie şi în istoria mântuirii, de care dau mărturie scrierile Vechiul Testament.[42]
Psaltirea se remarcă prin varietatea conţinutului său. În ea găsim exact ecoul sufletului copleşit de suferinţa şi necazuri ce invocă ajutorul divin şi sentimente de aleasă bucurie, de mulţumire şi de laudă, pe care în mod absolut un suflet le nutreşte faţă de binefăcătorul său.
În rugăciunile sale, omul exprimă încrederea sa faţă de Dumnezeu, el manifestându-şi astfel certitudinea ridicării sale prin credinţă vie. Încrederea aceasta apare în cadrul psalmilor de cerere, cu aceeaşi intensitate, chiar şi mai mare, ca în psalmii care cântă pacea şi bucuria celui care speră în Dumnezeul său. La citirea acestor psalmi de cerere, omul se luminează de aceste rugăciuni care apar într-o formă atât de pură.[43] „Graiurile mele ascultă-le Doamne! Înţelege strâmtoarea mea! Ia aminte la glasul rugăciunii mele Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine mă voi ruga Doamne” (Ps. 5, 1-2).
Rugăciunea regelui David, exprimată în psalmul 16, pune în lumină dependenţa omului faţă de Dumnezeu, singurul de la care omul poate să ceară ajutor: „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea din buze fără de viclenie” (Ps. 16, 1). „Valoarea excepţională a acestei rugăciuni o reprezintă ardoarea sa şi dezinteresul faţă de iubirea de sine”.[44]
Dependenţa omului faţă de Dumnezeu este reliefată în chip minunat în psalmii de pocăinţă, dintre care Psalmul 50 se detaşează ca o adevărată „rugăciune dincolo de cuvinte”[45] constituind o culme a manifestării sentimentului căinţei şi a reîntoarcerii omului pe calea lui Dumnezeu. Spre deosebire de celelalte forme care mai mult exteriorizează o atitudine internă (ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, punerea de cenuşă în cap), rugăciunea de pocăință, prin legătură interioară pe care omul o realizează cu Dumnezeu, reprezintă mijlocul cel mai eficient de mărturisire a păcatelor şi de obţinere a iertării divine, ferind pe credincios de căderea într-un formalism religios.
Locul și timpul rugăciunii pentru omul biblic
Despre locul rugăciunii Origen amintește faptul că orice loc este bun pentru rugăciune pentru cel care se roagă bine: „În orice loc se aduc jertfe pentru numele Meu” (Mal. 1, 11)[46] În vechime locul ales pentru rugăciune ținea în bună măsură de spontaneitatea acesteia și de nevoile curente ale oamenilor care cereau ajutorul divin. De asemenea, rugăciunea fiind asociată cu jertfele, locurile în care patriarhii își ridicau altarele de jertfă deveneau automat locuri de rugăciune (Gen. 12, 8).
Dată fiind această asociere firească între rugăciune și jertfe, locurile predilecte de rugăciune pentru patriarhii evrei erau muntele sau înălțimile, o poiană lângă un râu sau deșertul. Oricum, observăm tendința oamenilor de a se retrage în locuri de liniște, astfel încât să-și poată interoriza dialogul lor cu Dumnezeu. Mai târziu, odată cu sedentarizarea poporului evreu, acest loc de retragere pentru rugăciunea personală putea fi și „cămara cea ascunsă a casei” sau accoperișul casei, „acolo unde numai tatăl ascuns poate vedea și auzi”.[47] În epoca mozaică, israelitul va căuta să-și înalțe rugăciunile lor în locul destinat pentru închinare și anume Cortul Sfânt și apoi Templul. Așa avem exemplul Anei, mama prorocului Samuel, care se roagă la Cortul Sfânt pentru a dobândi prunc de la Dumnezeu (I Reg. 1, 9-10) sau psalmistul, care se roagă Domnului la Templu, locul prin excelență al prezenței sale în mijlocul poporului; „Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta”(Ps. 5, 7); „Aduceţi Domnului slavă numelui Său; închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui.” Ps. 28, 2). Către Templul Domnului din Ierusalim își îndreaptă rugăciunile și cei aflați departe de locașul sfânt așa cum este cazul lui Tobie (Tob. 3, 11-12) sau a proorocului Daniel (Dan. 6, 11). Mai mult, observăm că profetul Isaia vestește că Templul Domnului va deveni locaș de rugăciune pentru toate popoarele (Is. 57, 7). Mântuitorul însuși numește Templul „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16) adeseori atât El cât și ucenicii Săi mergând la Templu ca să se roage.
În privința direcției în care se făcea rugăciunea, Vechiul Testament indică faptul că aceasta se făcea cu fața către Ierusalim, orice evreu evlavios trebuind să se întoarcă cu față către locul unde se afla Templul lui Dumnezeu: „Îndată ce Daniel a aflat că o poruncă a fost dată, a intrat în casa sa, care avea în cămara de sus fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori, s-a rugat şi a lăudat pe Dumnezeu, cum făcea şi mai înainte” (Dan. 6,11). Și nu numai evreii puteau să-și îndepte rugăciunile lor către templul lui Dumnezeu din Ierusalim, ci și cei străini chemați și ei să-L descorere și să ceară ajutor de la adevăratul Dumnezeu: „Chiar străinul, care nu este din poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, Căci se va auzi de numele Tău cel mare şi de mâna Ta cea puternică şi de braţul Tău cel întins, şi el va veni şi se va ruga la templul acesta. Să-l ascuţi din cer, din locul şederii Tale, şi să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere ţie, pentru ca să ştie toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine, cum se teme poporul Tău Israel, şi să ştie că numele Tău este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!” (III Regi 8, 41-43). Sionul, ca sălăș al lui Dumnezeu pe pământ, este văzut ca locul către care se îndreaptă toate popoarele.
„Însă odată cu venirea lui Hristos, această direcționare legată de loc cade în principiu. Locul prezenței lui Dumnezeu este Hristos însuși. Adevărații închinători ai Tatălui se roagă de acum în duh și în adevăr.”[48]
În ceea ce privește momentul de timp și frecvența rugăciunii, conform Ps. 54, 18 se poate trage concluzia că israelitul se ruga de trei ori pe zi: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti, şi va auzi glasul meu.” (Ps. 54, 18) Întocmai vedem că și proorocul Daniel se ruga de trei ori pe zi în timpul exilului babilonian (Dan. 6, 11). „Psalmii sunt plini de aluzii corespunzătoare. Timpurile de rugăciune preferate erau evident dimineața devreme (Ps. 5, 4; 58, 17; 87, 14, 91, 3) și seara (Ps. 54, 18; 140, 2) respectiv noaptea (Ps. 76, 3, 7; 118, 55; 133, 2), așadar timpurile cele mai liniștite ale zilei…acestea sunt și momentele în care Hristos se retrăgea de preferință pentru rugăciune în singurătate.”[49]Această practică a intrat și în tradiția creștină a rugăciunii de la ceasul al treilea, al șașelea și al nouălea.[50]
Expresia „de șapte ori pe zit te-am lăudat” (Ps. 118, 164) indică chiar o rugăciune neîncetată, așa cum îi îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel pe tesalonicieni să facă: „Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), psalmistul ridicându-și glasul său către Dumnezeu „în toată ziua” (Ps. 31, 3). Însăși folosirea cifrei șapte, un număr al plinătății, dar și al darurilor Duhului Sfânt (Is. 11, 2-3) are rolul de a sublinia atât ardoarea neîncetată cu care Dumnezeu era lăudat de israelitul evlavios, cât și dorința de împărtășire cu Duhul lui Dumnezeu și darurile Sale.
Atitudinea în rugăciune
În rugăciune, gestul/manifestarea exterioară nu trebuia să reprezite un lucru formal (Is. 1,15) deoarece el trebuia să devină reflexul firesc al atitudinii interioare. „Ca și acțiunile sacramentale și modurile și gesturile rugăciunnii trebuie să fie pline de sens, adică trupul trebuie să facă vizibil ca printr-o icoană, ceea ce se petrece în suflet.”[51] Pentru evreu, rugăciunea implica o stare inerentă de respect înaintea lui Dumnezeu. De altfel, ca act dialogal ce reclamă acel „față către față”, rugăciunea necesită o implicare deplină a persoanei cu toată ființa sa, deopotrivă cu trupul și cu sufletul. De aceea și trupul participă la acest dialog profund al omului cu Dumnezeu, printr-o postură adecvată a celui care vorbește cu Creatorul și Proniatorul său.
Chemarea/invocarea în rugăciune a lui Dumnezeu reclama o atitudine plină de reverență expimată și prin intermediul manifestărilor exterioare ale trupului, prin aceasta omul recunoscându-și în fața atotputerniciei și măreției divine vremelnicia sa pe acest pământ: „Şi răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!»” (Gen. 18, 27). Prin urmare era firesc pentru omul biblic ca înaintea Creatorului și Stăpânului său să nu adopte o postură comodă a trupului în rugăciune, ci una plină de respect și reverență care să reflecte această realitate, rugăciunea fiind săvârșită de obicei în picioare, în genunchi sau căzut/întins la pământ.
„După înțelegerea biblică, starea în picioare este expresia trupească pentru profundul respect al creaturii față de măreția deplină a Creatorului ei, înaintea Căruia chiar și îngerii stau în picioare (Luca 1,19). Fiindcă cel mic se ridică în picioare înaintea celui mai mare și rămâne stând în picioare câtă vreme acesta stă în piciore. Astfel Avram stă în picioare înaintea lui Dumnezeu cât timp acesta vorbește cu el, știind bine că el este doar țărână și cenușă (Gen. 18,27).”[52] Majoritatea rugăciunilor menționate în Vechiul Testament sunt săvârșite stând în picioare. Așa se roagă Ana la Cortul Sfânt (I Reg. 1, 9, 26), așa îndeamnă leviții pe poporul reîntors din exil să se ridice în picioare peentru a se ruga Domnului: „Sculați-vă și binecuvântați pe Domnul Dumnezeul nostru din veac în veac” (Neem. 9, 5).[53]
O altă atitudine des întâlnită în rugăciune la omul biblic vechitestamentar era îngenuncherea sau plecarea genunchilor (Ps. 95, 6; Is. 45, 23: III Regi 8, 54; Ezdra 9, 5; Dan. 6, 10). Îngenuncherea implica, în primul rând, o recunoaștere a autorității pe care o poartă Cel în fața căruia se realizează acceeasta. Pentru omul oriental, această atitudine era una firească în fața regelui sau a stăpâțnului său. Ea nu implica nicidecum o lipsire de demnitate, ci mai degrabă o regăsire a unei persoane pe o scară socială într-un raport ce presupune respectarea și supunerea necondiționată față de o autoritate, cum ar fi de exemplu cea reprezentată de rege. În acest context este de înțeles de ce pentru vechii israeliți în cadrul sistemului lor teocratic, în care această autoritate supremă era reprezentată de Dumnezeu, îngenuncherea și chiar prosternarea până la pământ avea rolul de a evidenția atât raportul de supunere a credinciosului față de Dumnezeu, cât și maiestatea divină. Pentru psalmist autoritatea divină în fața căreia poporul este chemat să se prosterneze este mai mult decât orice autoritate lumească: „Că Dumnezeu mare este Domnul și împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pămîntului” (Ps. 94, 3-4). El nu este doar Creator, ci și Proniator, fiind Cel care călăuzește poporul asemenea unui bun pastor care are toată purtarea de grijă pentru turma sa (Ps. 94, 6-7). Omul își manifestă astfel recunoștința sa față de Cel de care depinde viața sa, față de izbăvitorul și mântuitorul sufletului său (Ps. 94, 1-2). Plecarea genunchilor însoțește adeseori rugăciunea de pocăință, ca expesie a manifestării sufletului dornic de a se întoarce la Dumnezeu pentru a dobândi iertarea și bunăvoința Sa (Ezdra 9, 5-6).[54]
Rugăciunea rostită fie în picioare, fie în genunchi era însoțită adeseori și de ridicarea mâinilor către cer ca simbol al invocării iertării (Ps. 27, 2; 76, 2;133, 2) și a receptării milei divine, a darurilor și binefacerilor divine (Ieș. 9, 22-23; III Regi 8, 22; Ezdra 9, 5). Gabriel Bunge arată că „întinderea mâinilor este expresia unei atitudini intime și cu totul personale a creaturii față de Creatorul ei. Dincolo de acest aspect gestul dă rugăciunii în același timp o direcție. Fiindcă rugătorul își ridică mâinile sale spre cer ca spre locul simbolic a lui Dumnezeu, respectiv spre templu ca locul prezenței sale mântuitoare în mijlocul poporului Său.” [55]
În mod natural ridicarea mâinilor era însoțită și de ridicarea ochilor către cer (Ps. 10, 4). Ridicarea ochilor ca manifestare externă a omului biblic în rugăciune indică o îndreptare, o ațintire a sufletului, a eului interior către Dumnezeu și către lumea sa cerească pe care dorește să o dobândească. Ochii spre cer îi deschid omului în rugăciune posibilitatea vederii căii Domnului pe care trebuie să o urmeze sau, altfel spus, îi dau acestuia posibilitatea de a se orienta, de a-și lua reperul potrivit pentru viața sa. Ridicându-și ochii către cer, rugătorul nu dorește să vadă cu ochii fizici, ci cu ochii minții și ai sufletului care dau cunoștință de Dumnezeu.[56] De asemenea, ochii sunt și expresia acelei „față către față”, a întoarcerii persoanei către Persoana lui Dumnezeu, ce dă posibilitatea relaționării, a dialogului și a comuniunii.
Rugăciunea personală biblică este asociată în mod natural și cu postul, care devine o practică curentă în special după exil (Neem. 11, 4; Dan. 9, 3; Luca 2, 37) fiind preluată și de Biserica creștină (Fap. Ap. 13, 3; 14, 23; Mt. 9, 16)[57]. Firesc, ca act de profundă pocăință, rugăciunea era însoțită și de îmbrăcarea în sac, ruperea veșmintelor, presărarea de cenușă pe cap, strigarea: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine” (Ps. 140, 1) sau vărsarea lacrimilor: „Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci” (Ps. 38, 16).
De asemenea, rugăciunea era uneori însoțită de tămâieri, în special în timpul aducerii jertfelor și a ceremoniilor sacrificiale de la temmplu (Gen. 12, 8; Ier. 11, 12; Mal. 1, 11)[58], ridicarea fumului de tămâie corespunzând cu înălțărea rugăciunii către Domnul: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.” (Ps. 140, 2)
Concluzii
În tradiția creștină, trei definiții date rugăciunii au devenit faimoase: cerere către Dumnezeu, înălțarea minții și convorbirea cu Dumnezeu.[59] Pentru Vechiul Testament, cea mai potrivită pare a fi însă cea dată de Sfântul Ioan Scărarul, care spune că „rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu.”[60] Într-adevăr, rugăciunea, prin nenumăratele exemple pe care ni le oferă Sfânta Scriptură, reflectă acea dispoziție și angajare a omului cu toată ființa sa pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu și a dobândirii comuniunii depline cu Dânsul. Cu această nădejde a trăit omul biblic, făcând ca valoarea rugăciunii vechitestamentare să nu se reducă numai la omul de sub Lege, ci să constituie pentru viaţa creştină un tezaur de mare folos.
Vechiul Testament, călăuzitor către Hristos, oferă astăzi pentru toţi creştinii exemple vii ale credinţei. Astfel, rugăciunea patriarhilor, rugăciunea Anei, a regelui David sau cea rostită de Regele Solomon la sfinţirea Templului şi, nu în ultimul rând, rugăciunea Psalmilor pun în lumină momente de o mare profunzime și de o desăvârşită frumuseţe spirituală a omului în faţa lui Dumnezeu.
Valoarea şi folosul rugăciunii Vechiului Testament devine, aşadar, bun al tuturor timpurilor, includerea ei în Biserică şi folosirea ei pe scară largă în viaţa de zi cu zi a creştinilor nefăcând altceva decât să confirme importanţa sa în iconomia mântuirii.
[1] N. Arseniev, Câteva probleme de istoria religiilor; Experienţa religioasă în Vechiul Testament, trad. Prof. Remus Rus, în „Studii Teologice”, An XLII, 1990, nr. 5-6, p. 63.
[2] Diac. Asist. Dr. E. Corniţescu, Sensul rugăciunii după Vechiul Testament, în “Ortodoxia”, An XXXV, 1983, nr. 3, p. 387.
[3] I. Abrahams, Prayer, în “Encyclopaedia Judaica”, vol. 13, ediţia a III-a, Jerusalem, 1974, col. 978.
[4] P. Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Asociaţiei Filantropice Medicale Creştine „Christiana”, Bucureşti, 1995, p. 18.
[5] G. Bunge, Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 57.
[6] Dicționar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 521; H. W. F. Gesenius, Hebrew-Chaldee Lexicon on the Old Testament, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1996, p. 676-677; E. Jenni, C. Westermann, Theological Lexicon of The Old Testament, Vol 2. Hendricksen Publishers, 1997, p. 1244; F. Brown, S. Driver, C Briggs, A Hebrew and English Lexicon of The Old Testament, The Clarendon Press, Oxford, 1962, p. 813.
[7] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 1210.
[8] Dicționar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, București, 2000, p. 677.
[9] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 1244-1245.
[10] Ath. Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, București, 2004, p. 208.
[11] J. Hasting, Dictionary of the Bible, New York, Charles Scribers Sons, 1909, p. 744.
[12] Ibidem
[13] I. Abrahams, op. cit., col. 979.
[14] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 824
[15] P. Evdokimov, op. cit., p. 47.
[16] Ibidem.
[17] Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, op. cit., p. 251.
[18] I. Abrahams, op. cit., col. 979.
[19] S. Pașca-Tușa, Doamne miluiește – premisă a rugăciunii inimii în Psalmi, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2015, p. 316.
[20] Ibidem, p. 316-317.
[21] M. Vladimirescu, M. Ciurea, Tetragrama YHWH ()-cel mai important nume al lui Dumnezeu în Biblia Ebraică în „Mitropolia Olteniei, Nr. 1-4, 2008, p. 112.
[22] S. Pașca-Tușa, op. cit., p. 331
[23] P. Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Asociaţiei Filantropice Medicale Creştine „Christiana”, Bucureşti, 1993, p. 181.
[24] S. Pașca-Tușa, op. cit., p. 333. „Chiar dacă mulți exegeți privesc legătura dintre Dumnezeu și numele Său într-un raport de identitate, numele nu este echivalentul deplin al entității pe care o reprezintă, cu toate că definește esența persoanei și poate fi chiar un substitut pentru ea. Opinia părintelui Pavel Florenski care susține că: „Numele lui Dumnezeu este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este nume” punctează ferm nuanțele pe care le presupune această relație și stabilește limitele noțiunii anlizate, preîntâmpinând eventualele confuzii.” (Ibidem, p. 332-333)
[25] Ibidem, p. 334.
[26] P. Evdokimov, op.cit., p. 182; „În Templu, locul circumscris ce indică prezența dumnezeirii, nu locuia doar Dumnezeu, ci și numele său ca substitut (Ps. 73,8)” (P. Semen, Experiența umanului cu divinul după Sfînta Scriptură, Ed. Performantica, Iași, 2007, p. 54).
[27] „Invocarea numelui divin ne zidește după prototipul Celui pe Care îl purtăm nevăzut în noi de la facere. Prezența Lui în noi, prin numele Său, ne face teofori sau hristofori, ceea ce reprezintă sensul vieții noastre.” (I. Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian, Ed. Limes, Cluj, 2002, p. 88).
[28] Pr. Prof. M. Chialda, Sacrifciile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941, p. 50.
[29] Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 250.
[30] J. G. S. S. Thomson, Rugăciune, în „Dicţionar Biblic”, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 1134.
[31] J. G. S. S. Thomson, op. cit., p. 1134.
[32] Exegetul Gerhart von Rad apreciază că numele lui Dumnezeu „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3, 14) poate fi înţeles şi prin „Eu Cel ce sunt voi fi cu tine, în ideea că voi fi prezent pentru tine”, observând astfel relaţia deosebită ce se instituie între Dumnezeu și poporul său ales (Gerhart von Rad, The Old Testament Theology, vol I, London, 1989, p. 180).
[33] Pr. Prof. Dr. V. Prelipceanu, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiul Testament, în “Mitropolia Olteniei”, An XIV, 1962, nr. 5-6, p. 281.
[34] C. Jones, G. Wainwright, E. Yasnold (eds.), The Study of Liturgy, London, 1978, p. 42.
[35] Pr. Prof. Dr. V. Prelipceanu, op. cit., p. 280-281.
[36] N. Arseniev, op. cit., p. 64.
[37] Ibidem, p. 65.
[38] N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, trad. Ilei Gyurcsik, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p. 51.
[39] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, în „Ortodoxia”, An XXII, 1974, nr. 2, p. 231.
[40] J. G. S. S. Thomson, op. cit., p. 1134.
[41] Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, op. cit., p. 252.
[42] G. Bunge, op. cit., p. 47.
[43] A. George, Prier des Psaumes, Paris, 1960, p. 166.
[44] Ibidem.
[45] C. A. Zirheld, Les psaumes antiquites ou sources vivre, în “Vie consacres”, nr. 4-5, 1986, p. 238.
[46] Origen, Despre rugăciune, trad. Mihai Vladimirescu, Ed.. Herald, București, p. 131
[47] G. Bunge, op. cit., p. 56. Origen spune că „pentru a ne face rugăciunile cu mai multă liniște și cu mai puțină împrăștiere, putem aleg în casă un loc anume, dacă este posibil și dacă locuința este spațioasă, un loc rezervat numai rugăciunii.”(Origen, op. cit., p. 132)
[48] G. Bunge, op. cit., p. 63. Sfântul Ioan Damaschin, în sinteza sa dogmatică a credinței ortodoxe, motivează tradiția creștină a închinării către Răsări, către Hristos astfel: „Fiindcă Dumnezeu este lumina spirituală (I Ioan 1, 5), iar Hristos în Scripturi se numește și „soarele dreptății” (Mal. 4, 2) și „răsărit” (Zah. 3, 8; Luca 1, 78) trebuie să-I afirosim lui răsăritul spre închinăciune. Fiindcă tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu din care tot lucrul bun se îmbunătățește. Căci spune dumnezeiescu David: „Cântaţi Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit; iată va da glasul Său, glas de putere” (Ps. 67, 34). Mai mult, și Sfânta Scriptură spune: „Dumnezeu a răsădit raiul spre răsărit în Eden, acolo a pus pe omul plăsmuit de El (Fac. 2, 8), pe care, atunci când a călcat porunca, l-a izgonit afară și l-a pus să locuiască în fața raiului desfătării, adică la apus. Așadar, ne închinăm lui Dumnezeu și uitându-ne către el. De asemenea, cortul lui Moise ave a catapeteasma și altarul ispășirii către răsărit (Lev. 16, 14). Seminția lui Iuda, pentru că era mai cinstită, și-a așezat tabăra spre răsărit (Num. 2, 3). În Templul vestit al lui Solomon poarta Domnului se află și ea spre răsărit (I Cron. 9, 18). Dar și Domnul, când a fost răstignit privea spre apus (Luca 23, 45) și așa ne închinăm și noi uitându-ne la El. Iar când s-a înălțat, a pornit-o spre răsărit și așa I s-au închinat Apostolii și așa va veni El în chipul în care L-au văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11).” (Ibidem., pp. 66-67)
[49] Ibidem, p. 76.
[50] Tertulian spune: „Privitor la timpul rugăciunii, nu va fi de prisos să ținem seama și de câteva ceasuri (…) care împart timpul zilei: al treilea, al șaselea și al nouălea, pe care le găsim consemnate în Sfinta Scriptură drept ceasuri deosebite…Deși acestea se rețin cu ușurință, fără întărirea vreunei porunci, este bine totuși să se stabilească o oarecare regulă, care să amintească de datoria rugăciunii, încât precum citim că a fost observat de Daniel, din învățătura lui Israel, să nu ne rugăm mai puțin de trei ori pe zi, datori fiind celor trei: Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.” (Tertulian, Despre rugăciune, în „Apologeți de limbă latină”, col. PSB, nr. 3, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 243-244)
[51] G. Bunge, op. cit., p. 148.
[52] Ibidem, p. 149.
[53] În Noul Testament însuși Mântuitorul cere ucenicilor Săi să se roage stând în picioare: „Sculați-vă și vă rugați” (Luca 22,46), la fel fiind și îndemnul său din Evanghelia după Marcu: „Când stați (în picioare) și vă rugați…” ( Marcu 11,25). Asemenea se roagă, stând în piciare la Templu, și fariseul și vameșul (Luca 18,11 și 13).
[54] Aceeași stare de pocăință este expimată și de Petru după pescuirea minunată, acesta căzând la picioarele Domnului și cerându-i să iasă de la el pentru că este păcătos (Luca 5, 8). O atitudine similară au și cei care-l roagă pe Iisus să le dea vindecare (Marcu 1, 40). De asemenea, Mântuitorul se roagă în genunchi în Grădina Ghetsimani, evanghelistul Matei vorbind chiar de faptul că Iisus „a căzut cu fața la pământ” (Mt. 26, 39). Despre plecarea genunchilor vorbește și Origen: „Este bine să se roage în genunchi cel care se învinuiește înaintea lui Dumnezeu de propriile păcate, implorându-l să-l izbăvească și să-l ierte. Rugăciunea în genunchi este simbolul prosternării și al smereniei: «Pentru aceeea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, de la care își trage numele orice neam din cer și pe pământ» (Efes. 3,14-15)” (Origen, op. cit., p. 130-131)
[55] G. Bunge, op. cit., p. 154. Clement Alexandrinul arată că „de aceea, cînd ne rugăm, întidem mâinile, ridicăm capul și ne ridicăm în picioare la rostirea ultimelor cuvinte ale rrugăciunii; și mergem prin râvna duhului nostru spre lumea spirituală”. (Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II-a, în col. PSB, nr. 5, Ed. IBMBOR, p. 408)
[56] Despre cunoașterea prin văz/înțelegere, a se vedea C. Iatan, Elemente de gneseologie biblică vechi-testamentară, în „Studii Teologice”, Seria a III-a, Anul XI, 2015, nr. 1, pp. 21-30.
[57] J. Hasting, op. cit., p. 745.
[58] Ibidem.
[59] T. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin, II Rugăciunea, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 39.
[60] Ibidem.