Psalmul 2 – Domnul și unsul Său. Isagogie, exegeză și teologie

Autor: Stelian Pașca-Tușa

* Textul a fost publicat inițial în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa în primul și în cel de-al doilea număr al anului 2015. Conținutul prezentat aici a fost întregit și îmbogățit cu noi perspective.

  1. Pentru ce s-au adunat neamurile[1] și popoarele cugetă cele deșarte?
  2. Regii pământului stau înainte și căpeteniile se sfătuiesc laolaltă împotriva Domnului și împotriva[2] unsului Său zicând:
  3. „Să rupem legăturile lor și să aruncăm de la noi funiile[3] lor!”
  4. Cel ce locuiește în ceruri râde[4], Domnul[5] își bate joc de ei.
  5. Atunci, va grăi către ei în mânia Sa și cu urgia Sa îi va înspăimânta, zicând:
  6. „Iar[6] Eu am pus[7] pe regele meu peste Sion, muntele meu cel sfânt.”
  7. Voi vesti porunca Lui: Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut![8]
  8. Cere de la mine și-ți voi da neamurile ca moștenire și marginile pământului ca stăpânire[9].
  9. Cu toiag de fier îi vei zdrobi, ca pe vasul olarului îi vei sfărâma.”
  10. Și acum, regi, înțelepțiți-vă; luați învățătură, judecători ai pământului!
  11. Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați cu cutremur.
  12. Sărutați pe fiul[10], ca să nu se mânie Domnul și să pieriți pe cale, căci mânia lui degrabă se aprinde. Fericiți toți cei ce nădăjduiesc în El[11]![12]

După ce inițial a surprins evenimentele ce s-au derulat în cadrul ceremoniei de încoronare a unui rege din dinastia davidică[13], acest text psalmic care este inclus în categoria psalmilor regali[14], a dezvoltat o perspectivă mesianică recunoscută aproape în unanimitate de exegeți. Rezerve față de această abordare au manifestat, începând cu Rași[15], majoritatea evreilor moderni și contemporani[16], cu toate că rabinii anteriori lor[17] au acceptat interpretarea mesianică. Această atitudine s-a datorat perspectivei hristologice pe care creștinii au conferit-o acestui text încă din perioada primară a Bisericii. Acest fapt este confirmat de o ediție mai veche a traducerii comentariului lui Rași la psalmi unde acesta afirmă că optează pentru o interpretare literală, contrară poziție expuse de exegeza tradițională iudaică, din pricina interpretării creștine: „Rabinii noștri au explicat acest psalm referindu-se la regele Mesia, dar de dragul unui sens literal și ca un răspuns pentru creștini, este mai potrivit să îl interpretăm făcând trimitere la David însuși”[18].

Conținutul mesianic al psalmului i-a determinat pe aghiografii noutestamentari să facă mai multe trimiteri la textul acestuia pentru sublinia, atât împlinirea evenimentelor prevestite, cât și statutul Mântuitorului față de Tatăl și de celelalte creaturi. În Faptele Apostolilor (4,24-28[19]) ni se relatează faptul că mulțimea adunată în jurul ucenicilor Domnului, impresionată de modalitatea în care Sfinții Apostoli Petru și Ioan au scăpat din mâinile arhiereilor și bătrânilor poporului după vindecarea ologului, au rostit o rugăciune în care se face referire la profeția pe care David a făcut-o în psalmul 2 (v. 1-2) cu privire la cele ce avea să pătimească Iisus Hristos de la cei care s-au adunată împotriva Lui (Irod, Pilat și păgânii și poporul israelit). Aici este important de menționat pe lângă identificarea exactă a evenimentului prevestit, că prima comunitate creștină era deja familiarizată cu această interpretare care probabil a fost realizată anterior de unul dintre apostoli. În aceiași scriere (FAp 13,33[20]), în cadrul discursului pe care l-a rostit în Sinagoga din Antiohia Pisidiei, Sfântul Pavel face trimitere la textul versetului 7 din psalmul 2 pentru a argumenta faptul că învierea Domnului a fost prevestită de David prin acest text și prin cel din psalmul 15 (v. 10)[21]. În Epistola către Evrei, același text din psalmi este invocat pentru a indica relația Mântuitorului cu Tatăl și implicit superioritatea Lui față de îngeri (1,5[22]), iar în capitolul 5 (v. 5[23]), textul este corelat cu versetul 4 din psalmul 109 pentru a sublinia arhieria veșnică a lui Iisus Hristos. Ecouri ale acestui psalm se regăsesc și în numirile ce-i sunt atribuite Mântuitorului de către Natanael care îl numește Fiul lui Dumnezeu și regele lui Israel[24] (In 1,49) sau de către Caiafa care îl întreabă de este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Mt. 26, 63). Perspectivele eshatologice ale psalmului, indicate și de exegeza iudaică[25], se regăsesc în Apocalipsă unde regele mesianic va nimici pe cei potrivnici și va stăpâni neamurile cu toiag de fier (12,5; 19,15 – cf. Ps 2,9)[26].

Noțiuni de isagogie

Datarea psalmului. Pe considerentul că psalmul descrie evenimente din viața regelui David sau a fiului său Solomon, exegeza rabinică a considerat că acest text psalmic a fost alcătuit cel mai probabil în timpul domniei celui de-al doilea rege al lui Israel. Începând cu Rași[27] și David Kimhi[28] s-a lansat ideea că psalmul a fost scris de către David în perioada imediat cuceririi Ierusalimului când filistenii au năvălit în valea Refaim ca să împiedice ascensiunea lui David care deja fusese uns rege în Hebron și întărirea regatului lui Israel (2Rg 5,17). Împotriva acestei opinii s-a obiectat faptul că David nu a fost uns rege în Sion (după cum ar reieși din textul psalmului), ci după cum am menționat numai în Hebron și în Betleem de către Samuel[29]. Totuși, dacă avem în vedere mărturia istoricului Iosif Flaviu care afirmă că filistenilor li s-au alăturat în acea bătălie sirieni, fenicieni și alte neamuri războinice[30] (fapt semnalat de primele versete ale psalmului) am putea susține că evenimentul respectiv poate fi considerat ca punct de geneză al acestui text psalmic. În sprijinul acestei posibile datări putem menționa și opinia lui Mitchell Dahood care susține că stilul și limbajul în care a fost alcătuit psalmului indică perioada timpurie a regalității, undeva în secolul al X-lea î.Hr.[31]. Alți exegeți[32] sunt de părere că psalmul descrie evenimentul încoronării regelui Solomon pe care Însuși Dumnezeu îl numește fiu al Său (cf. 2Rg 7,14). La această opinie s-a obiectat faptul că atunci când a urcat pe tronul părintelui său, Solomon nu a avut parte de o situație externă tensionată (cf. 1Par 22,9), ci numai de încercare eșuată a fratelui său Adonia care s-a autoproclamat rege[33]. În schimb începutul domniei regilor Ozia, Iezechia, Iosia și chiar Zorobabel[34] s-a făcut în condiții precare când presiunile interne și exterioare erau destul de puternice[35]. Cu toate acestea imaginea emblematică a regelui care este descris în psalm depășește cu mult personalitățile evocate, fiindcă nici măcar lui David nu i s-a promis o stăpânire care să se întindă peste toate neamurile și popoarele pământului.

Din acest motiv unii bibliști au lansat o opinie potrivit căreia psalmul este o creație postexilică[36]. Pe lângă argumentele de natură literală[37], aceștia au considerat că autorul psalmului a dorit să restaureze imaginea regelui care provine din spița davidică și are legitimitate divină. Astfel că, psalmul ar fi putut fi scris ca reacție la domnia nelegitimă a lui Alexandru Ianeul[38]. Opinia acestor exegeți care plasează alcătuirea psalmului în perioada posterioară exilului babilonian a fost întâmpinată cu rezerve de către cei mai mulți comentatori. Opțiunea acestora pentru o datare târzie surprinde mai degrabă tendința evreilor de a interpreta psalmii regali într-o perspectivă mesianică și eshatologică după întoarcerea lor din robie când speranța restaurări monarhiei davidice era din ce în ce mai dificil de împlinit[39].

Autorul. Ținând cont de faptul că unul din aghiografii Noului Testament îl indică pe David ca autor al acestui psalm (FAp 4,25), majoritatea exegeților (rabini[40], părinți ai Bisericii[41] și bibliști contemporani[42]) au încercat mai degrabă să identifice evenimentul și personalitatea la care autorul face referire în textul psalmic, decât să conteste paternitatea davidică a scrierii. Concluzia la care au ajuns exegeții este aceea că niciunui rege nu i se potrivește pe deplin descrierea din psalm, nici măcar lui David care nu avea cum să fie atât de conștient de încărcătura mesianică a persoanei sale[43]. Din aceste considerente chipul regelui a fost identificat cel mai adesea cu Iisus Hristos[44], fapt care a fost contestat de comentariile rabinice care au vizat fie pe Solomon[45], fie pe Mesia care va zdrobi pe Gog și Magog, regii care se vor împotrivi Domnului în timpul eshatonului[46].

Structura psalmului. Aproape toți exegeți optează pentru o structurare în patru secțiuni a psalmului, chiar dacă gruparea în versete diferă uneori de la unii la alții: în prima parte (v. 1-3) este descrisă revolta regilor vasali împotriva noului rege care avea să îi stăpânească; în cea de-a doua (v. 4-6) este evidențiată reacția lui Dumnezeu față de planurile lor; în cea de-a treia (v. 7-9) este expusă atitudinea noului suveran care își demonstrează legitimitate și îi invită pe răsculați la supunere; iar în ultima parte (10-12) este subliniată posibila reconciliere și concluzia psalmului[47]. Pentru Rabi Benjamin Segal aceste secțiuni corespund cuvintelor rostite de către psalmist, Dumnezeu, rege și iarăși de către autorul psalmului[48], iar pentru Casiodor care propune o interpretare hristologică, aceste părți coincid cu patru momente care privesc uneltirea iudeilor împotriva lui Hristos, revolta lor, atitudinea lui Dumnezeu față de planurile lor și față de Fiul Său și îndemnul adresat neamurilor de a se supune Mântuitorului și de a recunoaște credința creștină[49].

Analiză exegetică

  1. Pentru ce s-au adunat neamurile și popoarele cugetă cele deșarte?

Particula interogativă לָמָּה  (lammah) – pentru ce[50] cu care debutează textul psalmic, deși este folosită doar o singură dată în secțiunea introductivă, aceasta domină primele trei versete, subliniind nedumerirea psalmistului față de acțiunile militare desfășurate de către cei ce s-au ridicat împotriva Domnului și a unsului Său[51]. Sesizând inutilitatea acestei răzvrătiri nelegiuite față de puterea incomensurabilă a lui Dumnezeu care sprijină vizibil pe regele nou proclamat, autorul se arată surprins de faptul că liderii acestei rebeliuni nu pricep că izbânda lor este practic imposibilă. Cu toate că aceștia urzesc planuri de luptă și își etalează forțele coalizate pentru a intimida pe rege, în tabăra lor domnește agitația, zbuciumul și nesiguranța. Această realitate este redată cu multă finețe de către psalmist care folosește în creionarea acestui tablou termeni ce indică, prin nuanțările lor, o stare de neliniște și frământare.

Perfectulרָגְשׁ֣וּ  (ragșu), al cărui sens de bază este acela de a se aduna, a se aduna tumultuos[52], exprimă o stare de agitație care este menită să asigure ceva sau să preîntâmpine un eveniment nefast[53]. Acest verb care face trimitere la adunarea unei coaliții ce freamătă în aflarea strategiei de luptă care să aibă ca finalitate înfrângerea regelui, a suscitat mult interesul traducătorilor care au optat pentru termeni și nuanțări diferite. De pildă, principalele ediții românești, influențate în mare parte și de opțiunea Septuagintei de traducere (φρυάσσωa se întărâta), au redat termenul prin verbele a se îngloti (P.1651), a se înfierbânta (B.1688), a se întărâta (B.1795, B.1914), a se zbuciuma (B.1936), fiecare încercând să surprindă cât mai cuprinzător imaginea descrisă de psalmist. Este important să remarcăm faptul că părinții, pornind de la etimologia termenului grecesc, au asemănat pe cei răzvrătiți cu niște cai turbați care și-au pierdut controlul și se luptă cu cei ce caută să îi îmblânzească. „Cuvântul φρυάσσω – afirmă Diodor din Tars – face trimitere la nechezatul pe care îl fac caii când lovesc cu copita pământul. Chiar și atunci când nimeni nu îi agită, caracterul lor brutal îi determină să fie ostili și să atace pe oricine le iese în cale”[54].

Celălalt verbיֶהְגּוּ  (iehgu) care poate fi tradus prin a cugeta, a murmura, a medita, fiind la imperfect, indică o acțiune aflată în desfășurare[55]. Mulțimile adunate încep să vocifereze, să lanseze afirmații defăimătoare, să rostească vorbe deșarte pline de ură și amenințări la adresa israeliților care, pe de-o parte au menirea de a atrage și pe alții alături de ei și de a ridica moralul trupelor, de a se mobiliza, iar pe cealaltă parte de a descuraja pe oponenți. Făcând trimitere la contextul istoric amintit, Rabi David Kimhi susține că filistenii considerau că este imposibil să fie înfrânți de regele David fiindcă nu cu mult timp în urmă Saul și majoritatea membrilor familiei regale fuseseră uciși în lupta de pe muntele Ghelboa (1Rg 31,2), iar israeliții au fost biruiți[56]. Însă această atitudine sfidătoare a celor coalizați a fost percepută de psalmist ca fiind deșartă și lipsită de izbândă. Aceștia aveau acum de-a face cu un adversar în plină ascensiune care pe lângă sprijinul întregului popor avea susținerea divină. Influențat de scrierile ugaritice, M. Dahood consideră că verbul הגה (hgh) trebuie tradus prin a număra, iar substantivul רִיק (riq) prin trupe (militare), nu prin deșertăciune cum s-a încetățenit deja, astfel încât sintagma יֶהְגּוּ־רִֽיק (iehgu-riq) să aibă mai degrabă sensul de a număra trupele, decât a cugeta cele deșarte[57]. Opțiunea de traducere a exegetului completează contextul descris de psalmist evidențiind o etapă premergătoare confruntării în care liderii rebeliunii își numără soldații (adunați din mai multe popoare[58]) pentru a ști pe cine se pot baza[59].

Cei doi termeni folosiți de autor pentru a desemna pe rebeli: גוֹיִם (goim) – neamurile și לְאֻמִּ֗ים (leumim) – popoarele fac referire la aceiași categorie de persoane: păgâni, locuitori din afara teritoriului israelit. Se pare că autorul psalmului a optat pentru două cuvinte diferite datorită procedeului stilistic folosit în primele versete (paralelismului sintetic) care poate presupune și o astfel de regulă[60]. Rabi Meir Leibush ben Yehiel Michel Wisser, cunoscut după acronimul Malbim, face totuși o diferențiere între cei doi termeni: goim indică oameni care s-au adunat doar datorită unor circumstanțe de natură geografică fără a avea o concepții și aspirații ideatice comune, leummim indică persoane care împărtășesc interese politice și o credință comună. Astfel că primul termen face trimitere la o adunare fizică, iar celălalt să o unitate ideatică ce generează cugetări deșarte[61]. Exegeza patristică care a aplicat textul psalmului la evenimentele premergătoare răstignirii Mântuitorului (FAp 4,24-28), a făcut și ea o separație clară între cei doi termeni considerând că primul dintre ei se referă în general la romani[62], iar celălalt la iudeii potrivnici Domnului care s-au adunat în jurul arhiereilor Anna și Caiafa[63]. Diodor, episcopul din Tars, consideră că termenii se referă doar la poporul ales, primul desemnându-i pe israeliți sau pe galileienii adunați în jurul lui Irod, iar celălalt pe iudeii din Ierusalim[64]. O abordare asemănătoare o are și Sfântul Chiril al Alexandriei care îi incriminează doar pe iudei de răzvrătire împotriva Domnului[65].

  1. Regii pământului stau înainte și căpeteniile se sfătuiesc laolaltă împotriva Domnului și împotriva unsului Său zicând:

În acest verset, psalmistul precizează motivul pentru care s-au adunat forțele militare păgâne și totodată ne oferă câteva detalii privitoare la liderii coaliției care au stârnit rebeliunea[66]. Dacă în stihul anterior ni se spune că planurile și urzelile acelor popoare sunt lipsite de izbândă, aici ne este descoperit faptul că regii și căpeteniile acestora se ridică împotriva Domnului și a dominației pe care o are asupra lor suveranul care a primit de curând legitimitate dumnezeiască. Termenii מַלְכֵי (malkei) – regii și רוֹזְנִים (roznim) – domnitorii, principii, căpeteniile indică fără a oferi detalii suplimentare pe conducătorii răzvrătiților. Sintagma מַלְכֵי־אֶ֗רֶץ (malki-ereț) – regii pământului este mai degrabă o expresie batjocoritoare menită să sublinieze contrastul dintre ei și regele a cărui autoritate vine din cer, decât un element care să ne ajute să identificăm pe vreunul dintre aceștia[67]. În acest sens, Rabi David Kimhi susține că liderii triburilor filistene care în fapt erau doar niște satrapi, își arogau din mândrie drepturi și demnități regale, fără însă a fi susținuți de o tradiție monarhică[68]. Cu toate acestea, rabinul nu exclude posibilitate ca în cadrul acestei coaliții să fi fost prezenți câteva căpetenii și regi ai popoarelor învecinate. Privind textul din perspectivă hristologică, părinții au identificat în persoanele acestor regi și căpetenii pe cei care au complotat în vreun fel la uciderea Mântuitorului: Irod cel Mare[69], Irod Tetrarhul, Pilat și fariseii, aceștia din urmă fiind indicați de termenul căpetenii[70].

Forma de hitpael imperfect (יִתְיַצְּבוּ – itiațebu) a verbului יצב (a sta, a-și lua poziția[71]) a fost tradusă diferit în edițiile românești. Pentru a scoate în evidență revolta regilor adunați împotriva Domnului și a regelui, unii traducătorii au optat pentru variante precum: s-au răsculat (B.1874), se răzvrătesc[72] sau răscoală-se (B.1938), în detrimentul unei traduceri literale care în opinia acestora nu ar fi acoperit suficient de bine sensul termenului ebraic și nu l-ar fi redat în formă reflexivă. Totuși, acest verb care a fost redat în traducerea noastră prin sintagma stau înainte (opțiune care are la bază textul Psaltirii din 1652 și forma de imperfect a verbului), indicând mai degrabă o stare decât o poziție fizică[73], subliniază fermitatea lor în poziția de adversitate și revoltă pe care au luat-o față de Domnul și de unsul Său[74].

Celălalt verb נוֹסְדוּ  (nosdu), o formă de nifal perfect format din rădăcina יסד (a stabili, a pune temelie, a sta împreună, a se sfătui, a se asocia) a fost tradus în marea majoritate a edițiilor cu o formă de prezent, nu cu una de trecut cum ar fi fost firesc, deoarece conspirația prin care doresc să iesă de sub autoritatea regelui nu a încetat, aceasta continuând până la îndeplinirea scopului revoltei lor pe care au instrumentat-o în câteva întâlniri anterioare[75]. Prin urmare, folosind acest verb, psalmistul face trimitere la consfătuirea pe care conducătorii rebeliunii o au înainte de atac, când în chip firesc se stabilește strategia de luptă.

Este important să semnalăm faptul că acești păgâni care au provocat revolta au avut în vedere, atât o eliberare fizică de sub dominația regelui israelit, cât și una spirituală[76], fiindcă Yahwe, Dumnezeul poporului ales, se dovedise în timp a fi un adversar mult mai puternic decât conducătorii lor politici. Acest fapt l-au constatat de-a lungul istoriei toate popoarele canaanite care au intrat în conflict cu israeliții. Astfel că, liderii acestei coaliției au înțeles că pentru a se ieși de sub stăpânirea regelui israelit, ei trebuie să lupte și împotriva Dumnezeului lor sau mai bine zis să încerce să nimicească concomitent cu suveranul lor și credința acestora în sprijinul ceresc. Așadar, legitimitatea dumnezeiască a noului rege este elementul ce i-a determinat pe rebeli să-și concentreze atenția în special asupra forței spirituale care putea să influențeze decisiv soarta acestui conflict[77].

Începând cu Saul, toți regii poporului ales erau investiți în această demnitate prin ungere (Jud 9,8; 1Rg 9,16), un act ce simboliza alegerea persoanei respective dintre toți ceilalți pentru a îndeplini o anumită slujire[78]. Turnarea pe capul noului rege a undelemnului certifica faptul că Dumnezeu îi oferea acestuia legitimitatea de a conduce și îl consideră reprezentant sau regent al Său în popor. Când termenul מָשִׁיחַ (mașiah) – cel uns, unsul era folosit ca adjectiv sau substantiv, cum este în cazul de față, acesta devenea un titlu onorific și indica fie pe marele preot (Lev 4,3), fie pe rege (1Rg 2,10; 2Rg 22,51)[79]. Treptat această denumire a fost conferită unui personaj regal emblematic, aflat într-o relație specială cu Dumnezeu, căruia ulterior i s-a atribuit o misiune eshatologică. Din aceste considerente, denumirea Unsul[80] care este folosită în acest psalm a fost aplicat mai întâi lui David[81], noul rege întronizat, iar apoi lui Iisus Hristos, coregentul suprem (FAp 13,32-33; Evr 1,5; 5,5), Cel pe care autorii noutestamentari l-au identificat cu Mesia și Regele lui Israel cel așteptat (In 1,41.49)[82].

  1. „Să rupem legăturile lor și să aruncăm de la noi funiile lor!”

Psalmistul deslușește deplin planurile coaliției rebele doar în acest verset când precizează intențiile lor de subminare a autorității Domnului și a regelui lui Israel care îi constrânge și le îngrădește libertatea. Revolta și iritarea acestora este subliniată prin verbele נתק (nataq) – a rupe, a sfărâma și שׁלךְ (șalakh) – a arunca, a scăpa de care exprimă dorința, îndemnul și ațâțarea reciprocă spre lupta care le poate aduce eliberarea[83].

Relația de vasalitate dintre rege și cei răsculați este expusă de autorul textului psalmic printr-un limbaj metaforic. Folosind imaginea unor legături[84] și funii, obiecte care implică o anumită captivitate, psalmistul intenționează să scoată în evidență controlul și autoritatea pe care suveranul le deține asupra acestora. Pentru a accentua mai bine această realitate, traducătorii Septuagintei au considerat că este mai potrivit să asocieze termenul עֲבֹת (avot) – funie, coardă, frânghie[85] cu bretelele care ajută la fixarea unui jug (ζυγός) pe gâtul unui animal[86].

Spre deosebire de majoritatea interpreților[87] care susțin că cei doi termeni se aplică rebelilor, Rabi David Kimhi consideră că aici legăturile și frânghiile fac trimitere la înțelegerea fermă a tuturor israeliților de a-l proclama rege pe David, bine știindu-se faptul că timp de șapte ani acesta a domnit doar peste triburile ce aveau să constituie mai târziu Regatul lui Iuda[88]. Prin urmare, coaliția condusă de filisteni urmărea să destabilizeze această alianță și să compromită domnia de curând proclamată[89]. Raportând acest text la Mesia, Rabi Samson Hirsch consideră că jugul moralității pe care regele mesianic îl pune pe umerii celorlalți poate era greu de suportat. Din acest motiv ei caută să se elibereze de orice contrângere care ar putea să le îngreuieze conștiința[90].

Perspectiva patristică ne oferă mai multe direcții de interpretare, însă unele dintre acestea au fost aplicate nejustificat textului psalmic. Spre exemplu, Origen afirmă că aceste legături menționate de psalmist sunt „patimile şi nelegiuirile noas­tre, care ne ţin încătuşaţi”[91]. Teodoret de Cir susține că în acest versetul, Duhul Sfânt îi cheamă pe credincioși să rupă legăturile cu lumea păgână, să lepede povara Legii și să își asume jugul lui Hristos[92]. Sf. Chiril al Ierusalimului a pus aceste cuvinte în gura îngerilor care erau de față la patimile Domnului și așteptau cu nerăbdare să-i zdrobească pe cei care-L chinuiau pe Hristos[93]. Cu toate acestea, considerăm că abordarea spirituală cea mai adecvată care se poate aplica acestui verset este aceea în care se face trimitere la revolta iudeilor[94] și a celorlalte popoare împotriva Domnului și a jugului pe care Iisus Hristos, prin învățătura Sa ce a fost răspândită de apostoli până la marginile lumii, l-a pus în chip nevăzut asupra întregii omenirii fără însă a o constrânge în vreun fel să îl accepte[95].

  1. Cel ce locuiește în ceruri râde, Domnul își bate joc de ei.

Începând cu acest verset atenția psalmistului este concentrată asupra Domnului. Aici și în următoarele două stihuri este expusă reacția Acestuia față de uneltirile și planurile deșarte ale rebelilor. Fiecare verset din această secțiune corespunde și oferă răspuns primelor trei versete ale psalmului[96]. Prin urmare, agitației și tulburării generate de adunarea forțelor militare ale coaliției din primul stih îi este pusă în contrapondere detașarea și superioritatea Celui ce locuiește în ceruri. Toate încercările de subminare a autorității și de ieșire de sub dominația Domnului sunt considerate a fi ridicole[97]. Mai marilor pământului nu realizează că lupta lor împotriva Dumnezeului care viețuiește și locuiește în ceruri este pierdută înainte ca aceasta să înceapă. Rabinul Metzudat David scoate în evidență planurile deșarte ale celor care lansează amenințări dintr-o poziție inferioară. Cel care se află într-un loc înalt, indiferent cât de slab este are primul avantaj într-un conflict. În acest sens cât de ridicule pot fi cugetările celor care au un adversar puternic poziționat la înălțimea cerului[98]. Contrastul dintre aceste puteri este evidențiat și mai mult prin faptul că atunci când psalmistul subliniază superioritatea Domnului, acesta folosește, atât participiul יוֹשֵׁב (ioșeb) – cel ce stă, cel ce locuiește care în textele scripturistice (cf. 3Rg 8,25; Am 1,5.8) este folosit adeseori pentru a descrie șederea de tron a unui suveran[99], cât și numele אֲדֹנ֗י (Adoni) – Domnul[100] care face trimitere la calitatea de conducător suprem al lumii[101].

Detașarea clară a lui Dumnezeu față de rebeli și planurile lor este redată în acest verset printr-o exprimare antropomorfică. Psalmistul afirmă că Domnul râde și își bate joc de ei când vede inutilitatea răzvrătirii lor. Aceste verbe care evidențiază lipsa de îngrijorare și controlul absolut[102] au fost considerate de unii dintre părinți[103] a fi nepotrivite pentru a exprima atitudinea lui Dumnezeu fiindcă batjocorirea și ridiculizarea sunt mai degrabă niște patimi omenești[104]. Prin urmare, această atitudine triumfătoare nu face altceva decât să sublinieze faptul că Dumnezeu, fiind stăpân pe situație, constată planurile acestora, nu numai că au fost inutile, ci sunt lipsite de valoare și produc rău celor care le urzesc[105].

  1. Atunci, va grăi către ei în mânia Sa și cu urgia Sa îi va înspăimânta, zicând:

Particula adverbială אָז (az) – atunci cu care debutează versetul, semnalează intervenția decisivă a Domnului care a hotărât să pună capăt acestei răzvrătiri[106]. După ce subliniază detașarea și calmul cu care Dumnezeu, în calitatea Sa de suveran al Universului, privește agitația și cugetările deșarte ale coaliției rebele, psalmistul prezintă maniera în care cei ce s-au răsculat împotriva Domnului și a unsului Său sunt înfrânți și forțați să se supună deciziei dumnezeiești. Atunci când liderii acestei rebeliuni s-au crezut învingători, când orgoliul lor a ajuns la cote maxime, Dumnezeu și-a făcut simțită prezența, a demonstrat lipsa lor de putere și implicit inutilitatea revoltei lor, și a pus capăt conflictului, înfricoșându-i cumplit prin mânia și urgia Sa[107].

Folosind aceiași exprimare antropomorfică ca în stihul anterior, psalmistul scoate în evidență faptul că Dumnezeu, fără a fi stăpânit de un sentiment de răzbunare[108], se ridică împotriva răului, face judecată și restabilește orânduirile anterioare pe care răzvrătiții au vrut să le suprime. Chiar și în această intervenție fermă și înspăimântătoare a Domnului, autorul lasă să se întrezărească mila dumnezeiască. Pe lângă îngăduința cu care Dumnezeu a tratat acțiunea lor de răzvrătire, părinții au subliniat faptul că între mânie și urgie (aceasta din urmă fiind manifestarea exterioară a celui dintâi, adică rezultatul ei[109]) există un timp în care se poate produce îndreptarea și recunoașterea greșeli[110]. Așadar, înainte ca mânia și urgia dumnezeiască să se dezlănțuie, Dumnezeu întotdeauna avertizează și lasă o perioadă de pocăință[111].

  1. „Iar Eu am pus pe regele meu peste Sion, muntele meu cel sfânt.”

În acest verset, psalmistul statornicește clar faptul că regele israelit care a fost uns de curând în Israel și căruia răzvrătiții îi contestă autoritatea are legitimitate dumnezeiască[112]. Această realitate este exprimată diferit în cele două originale consacrate: în textul ebraic Dumnezeu este personajul care rostește aceste cuvinte, iar în cel grecesc regele este cel care își afirmă statutul de ales al Domnului[113]. Chiar dacă între cele două variante există o diferență semnificativă, în iconomia psalmului acest fapt nu modifică sub niciun chip ideea subliniată în text, indiferent dacă persoana care afirmă și implicit confirmă legitimitatea acestei domnii este Dumnezeu sau regele însuși.

În situație asemănătoare găsim și în cazul verbului נָסַךְ (nasakh) – a turna, a vărsa pe care traducătorii Septuagintei îl redau prin καθίστημι care înseamnă a pune, a rândui. Chiar dacă targumele[114] și unele ediții optează pentru traducerea termenului nasakh prin a unge, acțiune care face trimitere la actul de investire a regelui prin turnarea undelemnului sfințit pe capul acestuia, majoritatea exegeților consideră că textul grecesc surprinde corect intenția psalmistului. Aceștia își argumentează opinia pe considerentul că termenul nu este folosit niciodată pentru a descrie un eveniment de consacrare, fiindcă verbul presupune o acțiune de turnarea în ceva sau în afară, iar nu peste cineva, așa cum este în cazul ungerii unui rege sau sacerdot. Prin urmare, verbul este folosit atunci când se face referire la o libație, un act religios care constă în gustarea și turnarea unei cupe cu vin sau cu alte lichide peste un altar în cinstea unei zeități (Ieș 30,9; Os 9,4; Is 30,1), sau la turnarea unui metal în topitoare[115].

În contextul acestei întronizări este important să subliniem și faptul că atunci când psalmistul redă cuvintele lui Dumnezeu privitoare la rege, acesta folosește o particulă pronominală posesivă care scoate în evidență legătura dintre cei doi. Sintagma regele meu indică pe lângă filiație spirituală și faptul că acest rege va împlini voința divină[116]. Acest aspect este subliniat, atât scrierile rabinice[117], cât și cele patristice. Accentuând dimensiunea mesianică a psalmului, Sfinții Părinți au considerat că psalmul face trimitere la regalitatea Mântuitorului. Cu toate că statutul său nu a fost recunoscut de către conaționalii săi care i-au fost potrivnici, Iisus Hristos a fost numit și considerat rege de mai multe ori în activitatea Sa începând cu magii de la Răsărit[118]. Totodată, aceștia țin să menționeze că textul psalmului face referire la proclamarea demnității împărătești a Domnului după întrupare, fiindcă Hristos avea stăpânire peste lume încă din veșnicie[119].

Statutul Ierusalimului, cetate cucerită de David la aproximativ șapte ani de la întronizarea sa în Hebron, avea să devină în timp emblematic pentru regalitatea israeliteană. Devenită capitală politică și centru spiritual prin prezența Chivotului Legii și ulterior a Templului, cetatea lui David (2Rg 5,7) sau Sionul (numele profetic și poetic al Ierusalimului[120]) era locul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a pune bazele regatului poporului Său și implicit a împărăției Sale. Din aceste motive părinții au identificat Sionul cu Biserica lui Hristos care pentru importanța și stabilitatea sa a fost numită muntele sfânt al lui Dumnezeu[121]. Având în vedere și contextul eshatologic al psalmului, unii interpreți au considerat că muntele Sionului reprezintă aici imaginea Ierusalimului ceresc[122].

  1. Voi vesti porunca Lui: Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!

În acest verset cu care debutează cea de-a treia secțiune a psalmului (v. 7-9) sunt redate cuvintele Domnului care oferă noului rege legitimitate și îi confirmă statutul de stăpânitor al întregului pământ. Cel care rostește hotărârea de investire este însuși regele. Acesta face cunoscut rebelilor ce îi contestă autoritatea, actul proclamator, decretul prin care Dumnezeu îl numește fiu, îl așază suveran în Sion și îi oferă putere absolută asupra supușilor săi.

Pentru a oferi mai multă claritate textului ebraic, traducătorii Septuagintei au optat la începutul acestui stih pentru o parafrazare în locul unei traduceri literale. Aceștia au preferat să folosească un participiu (διαγγέλλων) în locul timpului viitor pe care-l avem în text (אֲסַפְּרָה – asaperah) – voi vesti, voi spune și să inverseze ordinea cuvintelor, citind יהוה (Yahwe) sau אֶל (el) după חֹק (hoq) pentru a obține propoziția ca să vestesc porunca Domnului în loc de voi vesti porunca Lui[123]. În acest context termenul hoq nu face trimitere la o poruncă sau la o hotărâre care trebuie respectată, ci la un așezământ care urmează să fie făcut cunoscut, la o așa-zisă constituție ce va sta la temelia noii domnii[124].

Acest așezământul proclamat de rege se fundamentează pe filiația dumnezeiască: regele Sionului, înscăunat de către Dumnezeu, este numit fiul Lui. Conceptul de fiul al lui Dumnezeu[125] a fost întrebuințat la început în Vechiul Testament pentru a desemna statutul privilegiat pe care poporul ales îl are înaintea Domnului (Ieș 4,22)[126]. Folosind câmpul semantic al acestei noţiuni, Dumnezeu Şi-a exprimat grija faţă de poporul israelit (Deut 1,31; Os 11,1) şi a subliniat demnitatea pe care acesta a dobândește atunci când rămâne în comuniune cu El. În cadrul legăturii stabilite de Dumnezeu cu casa lui David, prestigiul respectiv a fost asumat de către rege (2Rg 7,14[127]) care era de fapt alesul şi reprezentantul întregului popor[128]. Cu toate că acest legământ era veşnic, reafirmarea din timp în timp a convenţiei era necesară. Cel mai potrivit moment pentru aceasta avea loc în cadrul ceremonialului de încoronare, când un nou descendent din familia regală a lui David urca pe tron. Aşadar, prin cuvintele fiul meu eşti tu se marchează restabilirea legăturii dintre Dumnezeu şi dinastia davidică în persoana noului rege încoronat[129].

Totodată, expresia fiul lui Dumnezeu era aplicată și lui Mesia[130]. Relația specială a acestuia cu Dumnezeu se baza pe alegerea și pe misiunea excepțională ce îi era conferită doar lui[131]. Pornind de la acest considerent și având în vedere faptul că în acest psalm, regele mesianic este privit ca reprezentant sau regent al lui Dumnezeu, aghiografii noutestamentari au înțeles că acest titlu onorific nu poate fi limitat doar la un rege întronizat, ci ne trimite la Iisus Hristos, coregentul suprem[132]. Astfel că, raportarea sintagmei Fiul meu eşti tu la Mântuitorul este cât se poate de evidentă: la botez[133] (Mt 3,17) şi la schimbarea la faţă (Mt 17,5), Tatăl subliniază statutul dumnezeiesc al lui Iisus Hristos şi îl mărturiseşte Fiu iubit întru care a binevoit!. Asumând acest mod de interpretare, părinții au afirmat în unanimitate că fiul la care face referire psalmul nu este altcineva decât cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi[134].

Folosirea termenului הַיּוֹם  (haiom) – astăzi scoate în evidență faptul că filiaţia divină a regelui începe odată cu ziua încoronării, moment în care legământul devine lucrător[135]. Cu toate că adverbul astăzi indică timpul prezent şi exclude ideea de trecut şi viitor, se poate presupune, analizând atent contextul, că acesta ar putea să exprime eternitatea[136]. Având în vedere faptul că legământul încheiat cu regele David este veşnic, că Dumnezeu nu poate fi constrâns sub nicio formă de timp[137] și că afirmațiile Lui sunt făcute din veșnicie, filiaţia este din şi pentru totdeauna.

Această perspectivă a determinat pe părinți să accentueze și mai mult dimensiunea mesianică a textului. Astfel că, în concepţia Sfântului Chiril al Ierusalimului, existenţa Fiului înainte de timp este semnalată de acest adverb temporal[138]: „Cuvântul astăzi, susţine ierarhul, nu înseamnă: de curând, ci: veşnic; astăzi înseamnă: în afară de timp, mai înainte de toţi vecii”[139]. În viziunea altor părinţi[140], acest termen poate indica fie nașterea din veci a Fiului, fie momentul întrupării[141]. Susținând cea de-a doua variantă, Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că: „Existând ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, născut din fiinţa Lui înainte de întrupare, mai bine-zis înainte de toţi vecii, [Acesta] [subl. ns.] nu Se supără deloc când, făcându-Se om, îi spune Dumnezeu şi Tatăl: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut (Ps 2,7)[142]. Căci zice că pe Cel ce este Dumnezeu dinainte de veci, născut din El, L-a născut azi ca să ne primească pe noi în El spre înfiere (Ef 1,5), fiindcă toată firea noastră a luat existenţa în­noită prin El, întrucât a fost om”[143]. Afirmaţiile acestuia sunt împărtăşite şi de Sfântul Grigorie al Nyssei ca precizează mult mai evident faptul că termenul astăzi vizează naşterea Fiului în timp: „Pe Cel ce a făcut toate, Părintele veacurilor zice că L-a născut astăzi, pentru că prin acest cuvânt a aşezat numele vremelnic lângă numele naş­terii. Cuvântul a arătat aici nu existenţa cea mai dinainte de veci, ci existenţa cea în trup, naşterea cea de sub vreme, spre mântuirea oamenilor”[144].

Subliniind sensul literal al acestui textului psalmic, putem afirma că naşterea din Dumnezeu a regelui nu este doar o simplă adopţie, ci o naştere cu totul aparte, de natură dumnezeiască[145]. Sintagma יְלִדְתִּיךָ  (ielidtikha) – te-am născut mai poate fi întâlnită doar într-un singur loc în Scriptură[146] unde face trimitere la un eveniment similar: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Toiagul puterii Tale ţi-l va trimite Domnul din Sion, zicând: Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi. Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps 110[109],1-3)[147]. Apropierea tematică dintre cei doi psalmi regali este evidentă. Majoritatea exegeţilor corelează ideile acestora subliniind, totodată, şi valenţă mesianică a textelor. Amănuntele semnificative din primul şi al treilea verset din psalmul 109 sugerează trecerea de la un eveniment istoric la unul situat în sfera eshatologică, îndreptând atenţia asupra unei figuri ideale aşteptate[148]. Originea acestui personaj mesianic rămâne enigmatică datorită faptului că el se naşte din pântece și din zori, ca roua sau din pântecele lui Dumnezeu mai înainte de luceafăr[149]. Mai mult, psalmistul David[150] i se adresează regelui cu un apelativ dumnezeiesc, numindu-l Domn (אָדוֹן – Adon)[151] şi îi conferă acestuia demnitatea de a sta de-a dreapta lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă în psalmul 2, expresia te-am născut indică filiaţia adoptivă a regelui în ziua încoronării, în psalmul 109 aceasta precizează filiaţia divină în sens strict[152].

Evidențiind împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor, Sfântul Apostol Pavel invocă textul din Ps 2,7 pentru a semnala naşterea Fiului din Tatăl prin învierea Sa din morţi[153]. Şi tot el face referire la acest text când doreşte să arate superioritatea Mântuitorului faţă de îngeri (Evr 1,5) şi preaslăvirea Acestuia de către Dumnezeu (Evr 5,5). Plecând de la acest verset psalmic, Sfântul Chiril al Alexandriei ține să sublinieze deosebirea evidentă care există între Fiul şi creaturi. Acestea îşi au obârşia de la Dumnezeu prin facere, pe când Fiul prin naştere. Ierarhul alexandrin conchide ideea cerând credincioşilor să nu interpună un interval temporal între Tatăl şi Fiul, fiindcă amândoi sunt veşnici: „Pretutindeni se folo­seşte cuvântul a făcut pentru creaturi, dar nu pentru Fiul. Căci în cazul din urmă n-a zis: Am făcut, ci: Am născut (Ps 2,7; 110[109],3) şi M-a născut şi Scos-a inima Mea Cuvânt bun (Ps 45[44],2)… Astfel şi Ioan, teologhisind despre Fiul şi cunoscând deosebirea cuvintelor, nu a zis: La început s-a făcut, sau a fost creat, ci La început era Cuvântul, ca prin expresia era să se cunoască totodată că e născut şi să nu cugete cineva nici un interval între Tatăl şi Fiul, ci să creadă că Fiul există pururea şi etern”[154].

  1. Cere de la mine și-ți voi da neamurile ca moștenire și marginile pământului ca stăpânire.

Motivul care a determinat tulburarea și răzvrătirea neamurilor este menționat concret de psalmist doar în cadrul acestui verset. Aici se descoperă faptul că Domnul i-a oferit regelui drept moștenire autoritatea de a conduce și a stăpâni întregul pământ[155]. În calitatea de fiu al lui Dumnezeu, suveranul israelit avea acum dreptul de a primi prin succesiune toate posesiunile Părintelui său ceresc. Singura condiție pe care acesta trebuia să o împlinească pentru a intra în posesia acestui patrimoniu era aceea de a cere să i se dea moștenirea ce i se cuvine[156]. Termenul ebraic (נַחֲלָה – nahalah) se referă în principal la deținerea permanentă a mai multor bunuri care îi oferă omului posibilitatea de a trăi independent. Acesta este folosit în Vechiul Testament cel mai adesea pentru a indica lucrurile sau teritoriul pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru poporul său. Aici însă moștenirea pe care Dumnezeu o oferă fiului său este imensă fiindcă nu se mărginește doar la pământul Canaanului, ci la întreaga lume. Acest fapt este subliniat prin expresia אַפְסֵי־אָֽרֶץ  (aphsei-areț) – marginile pământului care în chip metaforic indică limita cunoscută a întregului pământ[157].

Corelând această moștenire incomensurabilă cu faptul că psalmistul nu precizează niciun interval temporal[158] privitor la momentul în care se va face transferul de autoritate de la Dumnezeu la fiu[159] și raportând aceste aspecte la istoria poporului ales, majoritatea exegeților[160] au sesizat faptul că niciun rege israelit nu a fost investit cu atâta putere[161]. Prin urmare, aceste cuvinte vizau pe un personaj mesianic cu totul aparte. De aici până la identificarea acestui rege cu Mântuitorul a fost numai un pas. „Şi îmi vine mie să tânguiesc necredinţa iudeilor – afirmă episcopul de Cir – care auzind proorocia aceasta, ce pomeneşte arătat marginile pământului, şi ştiind că niciunul din cei ce au fost împăraţi la dânşii n-a câştigat atâta domnie, ci numai singur Stăpânul Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din David, se orbesc la ochii minţii…”[162]. Astfel că, părinții au văzut în activitatea de propovăduire a ucenicilor Săi în lume momentul în care Iisus Hristos a ajuns să stăpânească toată pământul în chip văzut. Însă în realitate acest lucru s-a petrecut mult mai devreme la întrupare[163] sau, după cum afirmă unii, la înviere Sa când a biruit moartea și a eliberat omenirea de sub stăpânirea ei[164]. În acest moment Hristos primește în natura Sa omenească ceea ce avea în posesie în firea sa dumnezeiască[165]. Părinții mai susțin faptul că Hristos a luat neamurile ca moștenire datorită că iudeii s-au arătat potrivnici învățăturii Domnului[166].

  1. Cu toiag de fier îi vei zdrobi, ca pe vasul olarului îi vei sfărâma.”

După ce argumentează legitimitatea regelui israelit de a stăpâni peste neamuri, psalmistul precizează că acesta are putere absolută asupra moștenirii sale[167]. Oricine va îndrăzni să i se împotrivească va fi zdrobit sub loviturile puternice ale sceptrului său de fier, asemenea unui vas de lut care este sfărâmat de oralul care l-a plăsmuit[168]. Astfel că în acest verset, autorul expune într-o manieră evidentă deznodământul pe care îl va avea revolta neamurilor care au dorit să submineze autoritatea suveranului lor. În acest sens cele două verbe folosite în text רעע (raa) – a zdrobi și נפץ (naphaț) – a sfărâma, a fărâmița, a face țăndări care aparțin aceleiași sfere semantice[169] sunt extrem de sugestive. Ambele cuvinte indică acțiuni ireversibile împotriva cărora nu se poate opune rezistență. Pentru a sublinia și mai clar cât de simplu este pentru rege să își destabilizeze adversarii[170], autorul psalmului pune în opoziție toiagul de fier (simbolul autorității și puterii regale) cu un vas de lut (simbol al vulnerabilității și al dependenței) care poate fi cu ușurință zdrobit de olar și ulterior refăcut sau remodelat[171].

Pentru a scoate în evidență și mai mult calitatea de stăpânitor a acestui rege peste neamuri și pentru a evita oarecum atitudinea despotică sugerată de context, Septuaginta a tradus verbul רעע prin ποιμαίνω care înseamnă a păstori, a conduce[172]. Această opțiune ar propune mai degrabă imaginea unui suveran mai blând, dar totuși ferm[173], decât a unui lider necruțător. Totuși, este necesar să avem în vedere faptul că psalmistul face trimitere aici la puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o regelui pentru a nimici opoziția coaliției rebele, iar nu la modul în care acesta îi conduce în mod obișnuit de supușii săi. De asemenea, această exprimare a fost asumată în cartea Apocalipsei (2,26-27[174]; 19,15[175]; cf. 12,5) pentru a descrie biruința și atitudinea pe care Mielul și cei supuși Lui o au față de forțele răului. Din aceste motive, chiar dacă textul grecesc sugerează imaginea unui rege care-și conduce supușii asemenea unui păstor, să nu scăpăm din vedere faptul că în mâna acestuia se află un sceptru de fier care în antichitate putea să fie folosit în luptă ca o armă necruțătoare[176].

Subliniind în unanimitate valența profetică a textului, Părinții Bisericii au considerat că acesta poate fi aplicat, atât neamurilor, cât și iudeilor[177]. Având ca fundament profeția lui Daniel care prevestea apariția unei stăpâniri care va sfărâma și va zdrobi totul asemenea fierului care face totul în bucăți (cf. Dan 2,40), unii dintre părinți a afirmat că psalmul face trimitere la pedepsirea poporului ales de către romani[178]. Alții au susținut că aici este prefigurată biruința pe care Mântuitorul o va avea asupra neamurilor prin crucea sa[179]. De remarcat însă este faptul că părinții nu văd în zdrobirea oponenților Domnului o nimicire totală, ci o oportunitate ca aceștia să fie remodelați, refăcuți din materia ce a fost stricată, pentru a renaște spiritual la viața nouă adusă de Iisus Hristos prin învierea Sa[180].

  1. Și acum, regi, înțelepțiți-vă; luați învățătură, judecători ai pământului!

În ultima secțiune a psalmului care debutează cu acest verset se face un apel vizibil la reconciliere. Trupele rebele sunt îndemnate să cugete cu multă înțelepciune la cuvintele afirmate de Dumnezeu și la proclamația rostită de unsul Său[181] și să accepte suveranitatea noului rege. În condițiile în care Dumnezeu l-a ales pe acesta și l-a investit cu puterea de a nimici orice atitudine potrivnică a supușilor săi, încercarea de subminare a autorității sale regale este inutilă[182]. Astfel că, înainte de a stârni o confruntate militară, psalmistul le sugerează regilor răsculați și tuturor celor ce judecă pe pământ să se lase dojeniți, să accepte mustrarea regelui, fiindcă orice luptă pornită împotriva Domnului și a aleșilor Lui este sortită eșecului[183]. Cele două verbe folosite în acest text שׂכל (sakhal) – a se înțelepții, a se îndrepta, a pricepe și יסר (iasar) – a primi învățătură, a se lăsa mustrat, a primi îndreptare care fac trimitere la aceiași acțiune, subliniază dorința regelui de a-i conștientiza pe răsculați de gravitatea faptelor lor și implicit de a-i îndemna în primul rând la supunere față Domnului[184], fiindcă numai în acest mod se poate ajunge la stabilitate[185].

Rași consideră că în acest text este evidențiată bunătatea de care regele vrea să le facă parte neamurilor. Înțelegând că revolta lor este împotriva hotărârii dumnezeiești, acesta cere păgânilor să se întoarcă de la răutatea lor[186]. Această interpretarea rabinică în care se face referire la îngăduința și milostivirea lui Dumnezeu se regăsește și în scrierile patristice. Accentuând caracterul grosier al faptelor și îngustimea gândirii[187] de care căpeteniile neamurilor au dat dovadă prin revolta lor, părinții subliniază faptul că psalmistul lansează aici un avertisment, dar și o chemare la înțelepciunea care îi călăuzește pe oameni spre binefacerile pe care le pot dobândi prin supunerea înaintea lui Dumnezeu[188].

  1. Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați cu cutremur.

După ce sugerează căpeteniilor neamurilor să cugete cu înțelepciune la inutilitatea revoltei lui, psalmistul le cere să supună Domnului, să accepte hotărârea Lui și să slujească Acestuia[189] cuprinși de frică. Cu alte cuvinte îndemnându-i la slujire, autorul nu face altceva decât să le ceară acestora să pună capăt rebeliunii, pentru că supunerea popoarelor în față lui Dumnezeu este doar preludiul acceptării dominației politice a noului rege israelit asupra lor[190]. În acest sens, primul lucru care li se cere regilor națiunilor răsculate este acela de se deprinde cu frica lui Dumnezeu. Prin această cerință, psalmistul nu are intenția de a-i înspăimânta pe oponenți, ci mai degrabă de a trezi în cugetele lor respectul față de divinitate. Corelarea sentimentului de frică cu cel de slujire cultică nu are ca finalitate instalarea unei terori spirituale, fiindcă acestea două dau naștere în sufletul omului la conștiință de sine și la o raportare corectă la Dumnezeu[191].

În viziunea părinților Bisericii, frica de Dumnezeu are conotații diferite față de cea generată de oameni. Aceasta ne determină să ne ferim de păcat[192] și să fim cu luare aminte nu doar la faptele noastre, ci și la gândurile care ne trec prin minte. Finalitatea acestui gen de teamă este iubirea pentru că la un moment dat, frica de pedeapsa Domnului va fi înlocuită cu frica pe care fiul o are atunci când se străduiește să nu-și supere tatăl pentru dragostea care i-o poartă[193]. Prin urmare, cel care dobândește această frică se apropie de Dumnezeu, îi respectă voia și se desăvârșește, fiindcă numai cel ce „rămâne în frica lui Dumnezeu, rămâne în sfințenie”[194].

Pentru a trezi interesul și determinarea de a sluji Domnului, psalmistul le face cunoscut adversarilor regelui că frica de Dumnezeu le va aduce bucurie[195]. Astfel că, în locul unei pedepse bine meritate pentru purtarea lor nelegiuită, răsculaților li se propune pe lângă iertare, părtășia la binefacerile ce izvorăsc din supunerea față de Dumnezeu. De asemenea, textul acestui verset lasă să se întrevadă și o invitație la împăcarea rebelilor cu regele israelit în contextul unei conslujirii. Acest fapt poate fi dedus din folosirea verbului גִילוּ  (ghilu) tradus îndeobște în limba română prin cuvintele vă bucurați, al cărui sens primar era acela de a dansa în cerc[196]. Prin urmare, neamurile sunt chemate să participe la un dans ritualic și să intre în comuniune cu Dumnezeu alături de rege, cutremurându-se de măreția și bunătatea Stăpânului a toate[197]. Părinții subliniază și în cea de-a doua parte a versetului că în preajma Domnului e necesar să fim cuprinși de o teamă sfântă ca să nu greșim. „Temându-ne de Stăpânul – ne atenționează episcopul de Tir –, lucrăm cele cuvenite şi avem multă veselie, conştiinţa fiind bună şi dăruindu-ne bucurie prea-mare prin aceasta. Şi să stea «cu cutremur», adică întru umilinţă, ca nu cumva bucuria lui Dumnezeu să se prefacă întru bucuria lumii.”[198].

  1. Sărutați pe fiul, ca să nu se mânie Domnul și să pieriți pe cale, căci mânia lui degrabă se aprinde. Fericiți toți cei ce nădăjduiesc în El!

În acest verset conclusiv, psalmistul îndeamnă din nou pe cei răzvrătiți să se supună regelui pentru a nu stârni mânia devastatoare a Domnului care îi poate nimici degrabă în calea pe care au ales-o. Prin urmare, aceștia sunt chemați să se înfățișeze înaintea fiului Domnului și să-i sărute mâna sau o parte a veșmântului său (conform uzanței orientale din acea perioadă[199]) în semn de supunere.

Sintagma נַשְּׁקוּ־בַר (nașequ-bar) – sărutați pe fiul care face trimitere la gestul prin care regii neamurilor acceptă suveranitatea regelui israelit, a generat multe discuții între exegeți. Acestea au fost determinate de folosirea termenului בַר (bar) – fiu care este de proveniență aramaică și de diferențele semnificative care există între traducerile antice consacrate ale Sfintei Scripturi. Având în vedere faptul că psalmul a fost datat în perioada timpurie a monarhiei iudaice, o parte din interpreți au considerat inoportună folosirea acestui termen, deoarece cuvântul ebraic consacrat pentru definirea calității de fiu era בֵּן (ben), termen ce a fost utilizat de către psalmist în versetul 7. Din acest motiv, când s-a realizat traducerea acestei expresii, majoritatea traducătorilor au ținut cont de faptul că în limba ebraică bar însemna curat sau pur. Așadar, fie că au citit acest cuvânt בֹּר (bor) – puritate, castitate, disciplină (Septuaginta, Targumele, Itala și Vulgata), fie בַּר (bar) – curat, pur, neamestecat (Aquila, Simah și Ieronim), cu excepția traducerii siriene (Peșito), niciunul din traducătorii acestor versiuni nu a redat cu fidelitate textul ebraic. Opțiunile acestora de a traduce sintagma amintită prin luați/prindeți învățătură sau adorați în curăție au fost preluate și modificate sub diverse forme și de către traducători moderni și contemporani[200].

Exegeții care susțin varianta asumată și de noi în diortosirea acestui text psalmic, au încercat să-și motiveze alegerea oferind răspuns la principalele obiecții care au fost aduse acestui mod de traducere. Prin urmare, aceștia afirmă că autorul psalmului ar fi putut să aibă contact cu limba aramaică chiar și în perioada de început a regalității israelite, fiindcă această limbă a pătruns în teritoriul siro-palestinian încă din secolul al nouălea î.Hr., fapt confirmat în cartea Proverbelor (31,2[201]) unde termenul bar este folosit în mod evident cu sensul de fiu[202]. Apoi, acești interpreți justifică folosirea termenului aramaic pe considerente de natură stilistice. În opinia lor, autorul a folosit cuvântul bar pentru a evita alăturarea în text a două cuvinte care se pronunța aproape la fel בֵּן (ben) și פֶּן  (pen)[203]. Iar unii dintre ei, consideră că psalmistul s-a adresat în acest verset neamurilor și din acest motiv a folosit termenul bar, iar în versetul 7, unde folosește ben, acesta a redat dialogul dintre Domnul și regele israelit[204]. Pe lângă aceste argumente mai mult sau mai puțin plauzibile este necesar să avem în vedere faptul că expresia sărutați pe fiul care a fost contestată de mulți exegeți, se potrivește perfect contextului dezvoltat de autor în cadrul acestui psalm regal. După ce psalmistul îi avertizează pe rebeli, atât prin vocea Domnului, cât și a unsului Său, de inutilitatea revoltei lor, acesta îi îndeamnă să se supună noului suveran care dobândise deja statutul de fiu al lui Dumnezeu, printr-un gest caracteristic epocii respective (cf. 1Rg 10,1[205])[206].

Pentru a determina capitularea imediată și pentru a preîntâmpina orice încercare de sustragere sau de rezistență, psalmistul condiționează hotărârea oponenților de nimicirea lor. Orice opoziție a acestora va cauza aprinderea mâniei dumnezeiești care va fi stârnită la primul semn de rebeliune. Unii interpreți consideră că autorul are în vedere aici mai degrabă mânia regelui, decât pe a Domnului. Însă în toate cele 13 texte din Scriptură unde se mai referire la aprinderea mâniei cuiva, de fiecare dată subiectul care face acțiunea este Dumnezeu[207]. De altfel, și opțiunea Septuagintei de a insera în textul acestui verset termenul κύριος confirmă pe deplin că psalmistul are în vedere pe Domnul. Tot în sprijinul acestei interpretări este adus de către exegeți și conținutul exclamației finale în care psalmistul îi numește fericiți pe cei care se încred și își pun nădejdea în Dumnezeu[208]. Cei care nu îl au pe Domnul ca sprijin și nădejde a vieții lor sunt aspru criticați și implicit considerați a fi lipsiți de înțelepciune (cf. Ps 145,3[209]).

Părinți interpretează acest avertisment al psalmistului ca pe o atenționare pe care Dumnezeu o face pentru cei care nu se află pe calea cea dreaptă care duce la mântuire[210]. Depărtarea de la Hristos care este adevărata cale a vieții[211], atrage după sine mânia dumnezeiască ce va fi dezlănțuită deplin la cea de-a doua venire a Domnului[212].

Concluzia psalmului (Fericiți toți cei ce nădăjduiesc în El!) i-a determinat pe exegeți să coreleze acest text cu psalmul întâi și să stabilească o legătură strânsă între cele două imnuri. Învățăturile despre cele două căi pe care le poate urma omul (calea celor ce împlinesc legea Domnului și calea celor fărădelege), ce au fost expuse teoretic în primul psalm, au fost exemplificate aici într-un context istoric real. Cei care nu se supun hotărârilor dumnezeiești vor pieri în calea răzvrătirii lor, iar cei care își pun nădejdea în Dumnezeu vor dobândi fericirea și viața[213].

Dimensiunea teologică

Perspectiva mesianică a acestui psalm a fost acceptată aproape în unanimitate, atât de către evrei, cât și de creștini. Motivele care au determinat dezvoltarea acestei percepții ar fi următoarele: a. niciunul din regii israeliți nu au avut vasali între popoarele învecinate așa cum ar reiese din text (v. 1-3); b. prerogativele regelui israelit la care se face referire în psalm depășesc cu mult personalitatea lui David sau a lui Solomon, cei mai emblematici suverani ai Regatului lui Israel; c. stăpânirea peste întreaga lume promisă fiului lui Dumnezeu (v. 8 și 10) nu poate fi aplicată vreunui rege pământean; d. raportarea psalmistului la Yahwe și la cel pe care Acesta îl numește fiu este aproape identică (v. 2, 7 și 12); e. autorul a dorit să creioneze de la început portretul unui rege mesianic care să nu poată fi identificat cu un personaj istoric cunoscut[214].

Faptul că exegeții evrei au în vedere chiar și acum un rege eshatologic care va stăpâni la sfârșitul veacurilor întregul pământ, iar interpreții creștini au identificat deja în persoana lui Iisus Hristos însușirile regelui descris în imnul psalmic, nu afectează cu nimic dimensiunea mesianică a textului. Cu alte cuvinte, rabinii acceptă și susțin interpretarea mesianică a psalmului, dar nu în perspectiva creștină propusă de aghiografii noutestamentari și de Sfinții Părinți. Rabi David Kimhi susține la un moment dat că psalmul mai degrabă combate perspectiva hristologică creștină, decât să o argumenteze. Învățându-și cititorii să respingă credința propovăduită de creștini care se fundamentează și pe versetele cheie ale acestui text psalmic, rabinul afirmă că deoființimea cu Tatăl și existența din veșnicie a Fiului este contrazisă chiar de statul de fiu, nașterea acestuia din Dumnezeu implicând existența unui interval temporal între ei[215]. Argumentul logic expus de către eruditul interpret evreu nu reprezintă o noutate, contestatarii egalității Fiului cu Tatăl au afirmat aceasta cu multe secole înainte.

Însă în această privință este important de remarcat faptul că părinții Bisericii scot în evidență din conținutul acestui psalm câteva învățături care prevesteau înainte de întruparea Domnului raportul dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl: a. relația dintre cele două persoane ale Sfintei Treimi implică filiația (v. 7); b. nașterea fiului din Dumnezeu Tatăl se realizează într-o manieră tainică (cf. Ps 110[109],3); c. obârșia fiului este din veșnicie (v. 7); d. Domnul îi oferă fiului Său stăpânire peste întregul pământ; e. în calitatea sa de rege (v. 6), fiul poate judeca și pedepsi pe cei care-i sunt potrivnici (v. 9); f. înaintea fiului trebuie să se supună toți cei ce stăpânesc peste neamuri și popoare (v. 12)[216].

Teologia regalității. Filiația divină, ungerea cu untdelemn sfințit, înscăunarea în Sion și rostirea legământului sunt elementele care stau la baza teologie regalității în acest text psalmic. Datorită acestor amănunte, psalmul a dobândit de timpuriu un statul privilegiat între celelalte imnuri și ca urmare a fost inclus în ceremonialul de încoronare a regelui israelit, alături de psalmul 109. Conținutul acestui psalm regal avea menirea de a reafirma splendoarea monarhiei davidice și de a creiona chipul unui rege emblematic, un reprezentant autentic al lui Dumnezeu în lume care veghează la respectarea și împlinirea voinței divine[217].

Utilizare cultică

Psalmul 2 se citește în fiecare sâmbătă seara la vecernie în cadrul catismei întâi (Ps 1-8). Separat se citește în cadrul slujbelor ceasurilor împărătești, la ceasul I în Vinerea Patimilor. Versetul 1 este utilizat la vecernia din prima zi de miercuri a Postului Mare. Cuvintele versetelor 1 și 2 intră în alcătuirea cântării canonului patimilor. Le mai întâlnim ca stihuri separate la vecernia din Joia Patimilor și la apostolul zilei. Versetul 7 se citește ca stih la pripeala polieleului de la utrenia Nașterii Domnului. Versetele 7 și 8 apar în cadrul slujbei ceasurilor împărătești (ceasul I) de la Crăciun, înainte de proorocii și de apostol. Versetul 11 face parte din cântarea Fericit bărbatul care este intonată la vecernia de sâmbătă seara (în locul primei catisme) și la unele sărbători mai importante din timpul anului[218].

Actualizare

Context istoric descris în debutul psalmului trezește inevitabil în sufletul cititorului sentimente de teamă și nesiguranță. Oricine s-ar înfricoșa dacă într-o perioadă de instabilitate asupra lui s-ar coaliza niște oameni extrem de puternici care-și propun să nimicească orice adversar ce le-ar putea limita în vreun fel libertatea. Însă pe măsură ce parcurgem textul psalmului sentimentele de neliniște se risipesc. Atitudinea detașată a lui Dumnezeu față de agitația inutilă a oponenților Lui și susținea necondiționată a persoanei pe care Acesta a ales-o să fie rege, schimbă decisiv datele problemei. Mai mult, chiar și regele fiind conștient de prezența și de sprijinul Domnului pare să-și însușească atitudinea de superioritate pe care Dumnezeu o afișează în chip evident. Acest fapt ne determină să credem că orice persoană care se își pune încrederea în Dumnezeu, urmând prin această atitudine îndemnul final al psalmistului, poate face față cu aceiași seninătate unor forțe care în mod normal ar trebui să îl copleșească. Astfel că, Dumnezeu poate insufla în inimile celor ce se străduiesc să păstreze vie relația de filiație cu Părintele ceresc, siguranța că într-un sfârșit cei ce li se opun vor fi nimiciți și vor fi siliți să le recunoască superioritatea.

[1] Având în vedere faptul că termenul גוֹיִם (goim) indică pe cei care sunt în afara granițelor poporului ales care în fapt erau păgâni și idolatri, unii dintre traducători au optat aici pentru cuvântul păgâni (B.1936), fapt dezaprobat de unii exegeți. Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 14.

[2] Pe lângă particula l[; (al) – împotriva din TM, Targumul adaugă două verbe „a se răzvrăti” și „a căzni”. Astfel vom avea: „…se sfătuiesc laolaltă împotriva Domnului ca să se răzvrătească și împotriva unsului Său ca să-l căznească”. The Targum of Psalms, 29.

[3] Septuaginta traduce termenul prin ζυγός care înseamnă jug. Targumul folosește termenul lanțuri. The Targum of Psalms, 30.

[4] Am optat în traducere pentru forma de prezent a verbelor din acest verset, nu pentru cea de viitor (întâlnită în originalul grecesc), fiindcă aceasta se potrivește mult mai bine contextului. Cf. Gruber, Rashi’s Commentary, 175; Popescu-Mălăiești, Psalmii, 653; B.1936.

[5] Este important să semnalăm faptul că înainte de Tetragramă (YHWH), targumiștii inserază termenul Memra care determină traducerea Cuvântul Domnului. The Targum of Psalms, 30. Având în vedere conținutul mesianic al psalmului, acest termen nu este de loc neglijabil.

[6] În acest caz, paticula ו (vav) este în mod evident adversativă. Cf. Phillips, The Psalms in Hebrew, 16.

[7] Datorită faptului că verbul נָסַךְ (nasakh) se traduce prin a turna, a vărsa unii traducători au folosit aici termenul uns. Mai multe detalii despre aceasta se găsesc în secțiunea exegetică dedicată versetului.

[8] Targumul optează pentru următoarea traducere: Îmi ești așa de drag, precum este un fiu tatălui; curat ești de parcă astăzi te-am născut. The Targum of Psalms, 30.

[9] Inserțiile targumiștilor sugerează următoarea traducere: „îți voi da belșugul neamurilor ca moștenire și pe conducătorii marginilor pământului ca stăpânire”. The Targum of Psalms, 30.

[10] Sintagma sărutați pe fiul constituie una din cele mai cunoscute expresii psalmice care a suscitat interesul exegeților în vederea stabilirii unei traduceri și implicit a unei interpretări cât mai apropiate de textul original. În limbajul de specialitate aceasta poartă denumire de crux interpretum. Pentru detalii vezi analiza exegetică a versetului.

[11] Targumul înlocuiește pronumele personal cu sintagma în Cuvântul (Memra) lui. The Targum of Psalms, 30.

[12] Textul psalmului a fost diortosit prin consultarea mai multor ediții (P.1651, B.1874, B.1936, ESV, FBJ și psalmii traduși de părintele Ioan Popescu-Mălăiești) care au avut ca sursă versiunea ebraică a Psaltirii.

[13] Cu toate că legământul lui Dumnezeu cu David era veşnic, reafirmarea din timp în timp a acestei convenţii era necesară. Cel mai potrivit moment pentru aceasta avea loc în cadrul ceremonialului de încoronare, când un nou descendent din familia regală a lui David urca pe tron. Aşadar, în ceea ce ne priveşte, prin cuvintele dumnezeieşti fiul meu eşti tu se marchează restabilirea legăturii dintre Dumnezeu și dinastia davidică în persoana noului rege încoronat. Craigie, Psalms, 67. Cf. Septuaginta, 42-3; Bulai et al., Psalmii, 15-6.

[14] Declaissé-Walford, Jacobson și Lannel Tanner, The Book of Psalms, 65. Cf. Kraus, Psalms, 125; Weiser, The Psalms, 109.

[15] Gruber, Rashi’s Commentary, 174.

[16] Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 13-4. Cf. Rabbi Segal, A New Psalm, 67.

[17] În Talmud, rabinii menționează un dialog între Mesia și Dumnezeu în care se subliniază dimensiunea mesianică a textului acestui psalm: „Rabinii noștri au afirmat că Cel Sfânt, binecuvântat fie El, va spune lui Mesia, fiul lui David (Fie ca el să se arate cât mai degrabă în zilele noastre!), Cere de la mine orice și își voi da ție, după cum este scris: Eu voi spune hotărârea lui etc. Eu astăzi te-am născut, cere de la mine și îți voi da neamurile moștenirea ta. Dar când va vedea că Mesia, fiul lui Iosif, este ucis, el îi va spune Lui: Stăpâne al Universului, cer de la tine doar darul vieții. Cât despre viață, El îi va răspunde, Tatăl tău David a profețit deja aceasta despre tine, după cum este scris, Viață a cerut de la Tine și i-ai dat lui lungime de zile în veacul veacului.” Sukkah, accesat 21 Iunie, 2017, http://halakhah.com/pdf/moed/Sukkah.pdf. Rabi Ibn Ezra consideră că interpretarea mesianică se impune la acest psalm. Rabbi Ibn Ezra, Commentary on the First Book of Psalms, 12. Cf. Berakoth 7a, accesat 21 Iunie, 2017, http://halakhah.com/berakoth/berakoth_7.html#PARTb. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 13.

[18] Phillips, The Psalms in Hebrew, 9-10. Cu toate că această inserție nu se găsește în majoritatea edițiilor, cercetătorii confirmă veridicitatea ei. Cf. Rabbi Heli Bassorensis Karaïtae, In librum Psalmorum, 94.

[19] „Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au zis: Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele, Care prin Duhul Sfânt și prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au regii pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Lui, Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Pontius Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel, Ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie.” (FAp 4,24-28)

[20] „Că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor, înviindu-L pe Iisus, precum este scris și în Psalmul al doilea: Fiul Meu eşti Tu; Eu astăzi Te-am născut.” (FAp 13,33)

[21] În Rom 1,3-4, Sfântul Pavel face trimitere indirectă la același text al psalmului.

[22] „Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut; și iarăși : Eu Îi voi fi Lui Tată și El Îmi va fi Mie Fiu?” (Evr 1,5)

[23] „Aşa și Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuși, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut.” (Evr 5,5)

[24] Cu toate că Hristos nu săvârși se nimic care să-I certifice regalitatea, Natanael corelează imaginea lui Mesia de care fusese deja convins cu cea de rege. Paternitatea regalităţii davidice, profețite de Natan și subliniată în mod evident în psalmul 2, „nu reprezintă altceva decât faptul că poporul ales trebuia să aştepte, în perspectivă eshatologică, pe regele ideal, pe Mesia”. Chirilă, Mesianism și Apocalipsă, 25.

[25] „Rabi Iohanan a zis în numele lui Rabi Simeon ben Iohai: Prezența unui fiu rău în casa unui om este mai rea decât războiul cu Gog și Magog. Căci în psalmul lui David scris când fugea din fața fiului său Absalom se spune: Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea (Ps 3,1). Dar în privința războiului cu Gog și Magog este scris: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deşertăciuni? (Ps 2,1) și nu scrie: cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc.” Berakoth 7a, accesat 21 Iunie, 2017, http://halakhah.com/berakoth/berakoth_7.html#PARTb și Gruber, Rashi’s Commentary, 174.

[26] Franz Delitzsch, Biblical commentary on The Psalms, vol. 1, trad. Fancis Bolton (Edimburg: T. & T. Clakk, 1871), 90-1.

[27] Gruber, Rashi’s Commentary, 174.

[28] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 12.

[29] În Cărţile Regilor sunt amintite trei momente în care David a fost uns ca rege: prima de către Samuel în Betleem (1Rg 16,12-13), a doua de către bătrânii seminţiei lui Iuda în Hebron, imediat după moartea lui Saul (2Rg 2,4), iar a treia tot în Hebron, însă de către bătrânii întregului Israel la aproximativ după şapte ani de la cea de-a doua ungere (2Rg 5,3).

[30] „Trebuie să se știe că întreaga Sirie și Fenicie, în afară de multe alte neamuri războinice, le-au venit filistenilor în ajutor, luând parte la luptă. Acesta este motivul pentru care, deși fuseseră învinși de nenumărate ori și pierduseră atâtea mii de luptători, porneau din nou războiul împotriva evreilor, cu trupe și mai numeroase.” Josepus Flavius, Antichități iudaice, vol. 1, trad. Ioan Acsan (București: Hasefer, 2002), 372.

[31] Dahood, Psalms, 7.

[32] Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 13-4.

[33] Delitzsch, Biblical commentary, 90. Phillips, The Psalms in Hebrew, 11.

[34] Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 17.

[35] Cf. Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 13.

[36] E.O. Usue, „Theological-mythological viewpoints on divine sonship in Genesis 6 and Psalm 21,” VT 3 (2005): 821.

[37] André Robert, „Considérations sur le messianisme du Ps. II,” RSR 39 (1951-52): 97.

[38] Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 25.

[39] Septuaginta, 43.

[40] Gruber, Rashi’s Commentary, 174; Rabbi Ezra, Commentary on the Psalms, 12; Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 12.

[41] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 57. St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2, accesat 9 Mai, 2013, http://www.patristique.org/Hilaire-de-Poitiers-Commentaire-sur-le-Psaume-2.html; Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 45.

[42] Barnes, The Book of Psalms, 8-9. Cf. Phillips, The Psalms in Hebrew, 6.

[43] Delitzsch, Biblical commentary, 90; Phillips, The Psalms in Hebrew, 12.

[44] St. Athanasius the Great, The Letter To Marcellinus, 102; St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2; Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 15. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 38; St. Augustin, Expositions on the Psalms, 2; Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 7; Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8; Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 57; Liber Psalmorum, 371; Cartea Psalmilor, 37.

[45] Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 14.

[46] Gruber, Rashi’s Commentary, 174. Cf. Rabbi Heli Bassor, In librum Psalmorum, 93-4.

[47] Cf. Dahood, Psalms, 7; Craigie, Psalms, 60-1; Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 14-5; Bulai et al., Psalmii, 16.

[48] Rabbi Segal, A New Psalm, 68.

[49] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 58. Pentru o analiză mai detaliată a structurii vezi Girard, Les Psaumes, 58-62.

[50] Interogația לָמָּה (lammah) este folosită de cele mai multe ori atunci când se face referire la acțiuni inutile. Ioan Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” BOR 6 (1904): 654.

[51] Craigie, Psalms, 63.

[52] Phillips, The Psalms in Hebrew, 12.

[53] Barnes, The Book of Psalms, 12.

[54] Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 7. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 17; Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 59 și Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 69.

[55] Declaissé-Walford,Jacobson și Lannel Tanner, The Book of Psalms, 65.

[56] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 12-3.

[57] Dahood, Psalms, 7.

[58] Cf. Flavius, Antichități iudaice, 372.

[59] Cu toate că perspectiva propusă de renumitul biblist este destul de interesantă și dezvoltă constructiv discursul introductiv al psalmului, rămânem fideli variantei tradiționale de traducere, rezumându-ne doar la a menționa viziunea respectivă.

[60] Barnes, The Book of Psalms, 12. Cf. Bratcher și Reyburn, The Book of Psalms, 23.

[61] Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 66.

[62] Teodoret de Cir consideră că este important să semnaleze că nu toți cei dintre neamuri au for potrivnici lui Hristos ci numai o categorie: „Nu zice neamurile, cu articol, ca să socoteşti că-i cuprinde pe toţi, ci neamuri, aducând înţelegerea către o anumită parte. Că – de vreme ce, prinzându-L, iudeii L-au dat pe Dânsul neamurilor – pentru aceasta zice: Care este pricina sau ce s-a făcut, încât și noroadele s-au pornit asupra Lui împreună și L-au dat pe Dânsul în mâinile neamurilor?”. Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8.

[63] Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 69. Cf. St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur Psaume 2.

[64] Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 7.

[65] Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 38. „Aici osândește mai clar nebuniile iudeilor, îndrăzneala lor neînfrânată împotriva lui Hristos, deșertăciunea în cugetări și copilăria în gânduri.”

[66] Barnes, The Book of Psalms, 13.

[67] Cf. Bratcher și Reyburn, The Book of Psalms, 23.

[68] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 13.

[69] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 59.

[70] Motivând folosirea pluralului în cazul celor două tipuri de conducători, cuviosul Eftimie oferă acestui text o interpretare duhovnicească interesantă: „Însă înțelege aceasta și în chip mai adânc, că pentru aceasta a zis David la plural împărați, pentru că împăratul cel gândit al păcatului, diavolul, unit fiind cu Irod, văzutul împărat, se porneau amândoi împotriva lui Hristos. Asemenea și începătoriile și stăpâniile demonilor, împotriva cărora este și lupta noastră, după Apostolul, unite fiind cu boierul și ighemonul Pilat, se întrarmau împotriva Mântuitorului. ” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 69.

[71] Rabinii consideră că acest termen relevă o atitudine extrem de fermă, provocatoare și pregătită pentru atac. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 66.

[72] Popescu-Mălăiești, Psalmii, 654.

[73] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 59. Aceasta însă nu înseamnă că termenul nu poate face trimitere la faptul că regii și -au așezat trupele în poziție de luptă. Aici starea lor de ostilitate este cea care generează și celelalte mișcări.

[74] Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 18. Cf. Această opinie este împărtășită de Ibn Ezra și de Radak. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 66-7.

[75] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 59.

[76] Folosirea prepoziție עַל (al) – împotriva, asupra înaintea termenilor Yahwe și uns confirmă acest fapt. Vezi Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 18.

[77] Cu alte cuvinte, aceștia luptau împotriva lui Dumnezeu, atât direct, cât și indirect. Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” 654.

[78] Craigie, Psalms, 66.

[79] Corelând acest text cu cel din versetul 6 avem certitudinea că aici avem de-a face cu un rege, fără a lua în calcul contextul deja menționat.

[80] Mesia sau Hristosul, conform unor traduceri – P.1651, B.2001, FBJ etc.

[81] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 13.

[82] Literatura patristică identifică și implicit confirmă valența mesianică a acestei denumiri. Cf. Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12,1104 – Blaising et al., ACCSOT (Psalms 1-50), 13. St. Athanasius the Great, The Letter To Marcellinus, 102; St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2; Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 15. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 38; St. Augustin, Expositions on the Psalms, 2; Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 7; Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8; Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 57; Liber Psalmorum, 371; Cartea Psalmilor, 37.

[83] Popescu-Mălăiești, Psalmii, 656.

[84] Tehnic vorbind termenul tArseAm (moserot) face trimitere la legăturile cu care boul este legat de jug. Gruber, Rashi’s Commentary, 175.

[85] Malbim sugerează că aceste frângii erau țesute din multe șuvițe dintru-un material rezistent care nu putea să fie tăiat cu ușurință și de aceea ele trebuiau aruncate. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[86] St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2.

[87] Dahood, Psalms, 8. Cf. Craigie, Psalms, 63.

[88] Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[89] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 13.

[90] Rabbi Hirsch, The Psalms, 9.

[91] Origen, „Omilii la Geneză,” în PSB 6, trad. Teodor Bodogae et al. (București: IBMO, 1981), 47.

[92] „Mie însă mi se pare că Preasfântul Duh le porunceşte credincioși lor să zică acestea: „Să rupem legăturile lor – adică ale neamurilor celor păgâne – și să lepădăm de la noi jugul lor” – adică al iudeilor celor prea fără de lege – și să luăm asupra noastră jugul cel bun al Domnului.” Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8.

[93] Cf. Neale, A commentary on the Psalms, 99.

[94] Cuviosul Eftimie aplică aceste cuvinte doar iudeilor care deși ar fi trebuit să asume învățătura Domnului ca pe ceva firesc, aceștia au ales să i se împotrivească: „Ori cuvintele acestea se zic din partea iudeilor ucigași ai Mântuitorului, care, pe unele ca acestea, le ziceau prin cuvinte și le făceau cu lucrurile, socotind că zdrobesc legăturile robiei Părintelui și a Fiului și că leapădă jugul supunerii către Dumnezeu, deși, după fire, erau supuși robiei lui Dumnezeu, ca nişte făpturi ale Lui, după ceea ce s-a zis: că toate sunt slujitoare Ţie (Ps 119[118],91)”. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 71.

[95] St. Augustin, Expositions on the Psalms, 3. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 60.

[96] Barnes, The Book of Psalms, 15.

[97] Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 8.

[98] Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[99] Declaissé-Walford, Jacobson și Lannel Tanner, The Book of Psalms, 63. Cf. Dahood, Psalms, 8. În contrast cu cei care stau fermi gata de bătălie, Dumnezeu stă pe tronul slavei sale privind de sus (Ibn Ezra). Cf. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[100] Adonai (Domnul, Stăpânul – provine din verbul adan a hotărî, a judeca, a cârmui, a domni) îl prezintă pe Dumnezeu ca domn și stăpân al întregului Univers. Deși este forma plurală a lui Adon, „numele Adonay are totuși numai înţeles exclusiv singular și se aplică unicului Dumnezeu adevărat stând în cea mai apropiată relaţie cu Yahwe nu numai pentru că îi cedează vocalele, ci și prin aceea că este considerat un nume propriu a lui Dumnezeu [după cum vedem în scrierile profetice – Is 6,1] [subl. ns.]”. Începând cu perioada Ahemenizilor, în cadrul serviciului divin, la citirea scripturilor s-a încetăţenit să se folosească Adonai ca substitut pentru YHWH. Vasile Loichiţă, „Numirile biblice ale lui Dumnezeu și valoarea lor dogmatică,” MB 10-12 (1956): 154. Cf. Veron McClasland, „Some New Testament Metonyms for God,” JBL 58 (1954): 109.

[101] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 9.

[102] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 13.

[103] „Nimic din acestea nu trebuie privit din perspectivă omenească, fiindcă Domnul nu râde destinzându-și obrazul și nici nu batjocorește încruntându-și nasul. Acestea trebuie înțelese ca o maniera de manifestare pe care El o oferă sfinților Săi, pentru ca atunci când vor vedea lucruri viitoare, anume că numele și stăpânirea lui Hristos va străbate posteritatea și va supune neamurile, să înțeleagă că acești oameni cugetă cele deșarte. Așadar, când se vorbește de râsul și batjocorirea acestora de Domnul, avem în vedere această putere dată sfinților.” St. Augustin, Expositions on the Psalms, 3.

[104] Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 71. Rambam consideră că acest mod de exprimare ține mai mult de parabolă și de alegorie. Lui Dumnezeu care nu are trup, nu-i pot fi atribuite în mod literal acțiuni trupești. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[105] Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 21.

[106] Cf. Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 8. Malbim subliniază faptul că reacția Domnului îi ia prin surprindere pe răzvrătiți. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[107] Phillips, The Psalms in Hebrew, 16. Cf. Barnes, The Book of Psalms, 15 și Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” 657.

[108] St. Augustin, Expositions on the Psalms, 3. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 61. Cf. St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2.

[109] Septuaginta, 43. Sfântul Vasile afirmă că: „Este foarte mare deosebire între mânie și urgie: mânia este un proces de gândire prin care se aduc aminte lucruri triste asupra celui ce merită, iar urgia este chiar durerea și pedeapsa care se dau de Dreptul Judecător pe măsura nedreptăţii săvârși te.”. Cf. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 71.

[110] Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12,1104 – Blaising et al., ACCSOT (Psalms 1-50), 13.

[111] Neale, A commentary on the Psalms, 100. Unii consideră că psalmistul face referire în chip profetic la mustrarea pe care o vor suporta fariseii pentru neascultarea cuvintelor Mântuitorului (Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8; Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 21), iar alții că aici se face trimitere la urgia din timpurile eshatologice (Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 71; Rabbi Heli Bassor, In librum Psalmorum, 105-6).

[112] Atitudinea ostilă a rebelilor față de alesul său, îl determină pe Dumnezeu să reacționeze pentru a-l apăra. în concepția lui Malbim, atacul neamurilor asupra lui David îl afectează indirect și pe Dumnezeu. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 68.

[113] „Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion…” Unii exegeți consideră că schimbarea subiectului în textul grecesc este legitimă, fiindcă construcția gramaticală din originalul ebraic permite acest procedeu lingvistic. Dahood, Psalms, 10. Cf. Phillips, The Psalms in Hebrew, 17; Craigie, Psalms, 63.

[114] The Targum of Psalms, 30.

[115] Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” 657. Cf. Briggs și Briggs, The Book of Psalms, 20; Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 27; Delitzsch, Biblical commentary, 94.

[116] Barnes, The Book of Psalms, 17.

[117] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 14. Comentând textul din Sanhedrin 11, Rambam subliniază faptul că oricine atacă sau pune la îndoială legitimitatea lui David și a casei sale regale neagă existența lui Dumnezeu și sfidează cuvintele profeților. Această poziție fermă este menită să protejeze în special mesianismul urmașilor regelui David. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 67.

[118] Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 23-5. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 61.

[119] Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 9 și Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 72. „E ceea ce spune și Domnul Însuși despre Sine: «Eu sunt așezat împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui». Dar precum nu când a strălucit trupeşte în Sion a primit începutul de a fi, nici de a împărăţi, ci fiind din veci Cuvântul lui Dumnezeu și Împărat etern, a binevoit să facă să strălucească Împărăţia Lui omeneşte și în Sion, ca răscumpărându-i pe ei de păcatul ce împărăţea în ei, să-i aducă astfel în Împărăţia părintească a Lui, la fel, fiind aşezat peste lucruri, nu a fost aşezat peste cele ce încă nu existau, ci peste cele ce existau deja și aveau nevoie de îndreptare.” Sf. Atanasie cel Mare, „Trei cuvinte împotriva arienilor,” în PSB 15, trad. Dumitru Stăniloae (București: IBMO, 1987), 288-9.

[120] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 10.

[121] St. Augustin, Expositions on the Psalms, 4.

[122] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 61. Cf. St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2.

[123] Phillips, The Psalms in Hebrew, 20.

[124] Barnes, The Book of Psalms, 18. Interpretând hristologic această acțiune de mărturisire a poruncii dumnezeiești, părinții fac trimitere la activitatea de propovăduire a Mântuitorului Hristos pe care Acesta în calitate de rege și Fiul al lui Dumnezeu a desfășurată în Sion, în cadrul poporului israelit. „Am fost, zice, rânduit de Dumnezeu și Tatăl Împărat, ca să vestesc porunca Lui și înaintea altora, celor din Sion. Și aceasta este, socotesc, ceea ce a spus Hristos: «N-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israil» (Mt 15,24). Căci, deoarece lor li se datora harul propovăduirii, lor ca celor dintâi li s-a dăruit și cuvântul vestirii făgăduinţei și îndreptarea prin credinţa în El”. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 38. Cf. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 72.

[125] Vezi o expunere mai detaliată a acestui concept în David Freedman et al., The Anchor Bible Dictionary, vol. 6 (New York: Doubleday, 21996), 127-37.

[126] Emmanuel, Commentaire juif des Psaumes, 23.

[127] „Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu…” (2Rg 7,14).

[128] Cf. Gruber, Rashi’s Commentary, 175.

[129] Craigie, Psalms, 67. Rabi Solomon consideră că regele la care se face referire aici nu este altul decât Solomon, cel pe care Dumnezeu l-a numit fiu al Său (2Rg 7,14). Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 14.

[130] Cf. Phillips, The Psalms in Hebrew, 20 și Barnes, The Book of Psalms, 19.

[131] Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie (Bucureşti: Polirom, 2003), 181.

[132] Laird Harris et al., Theological Wordbook of the Old Testament (Chicago: Moody Press, 21999), 530. Chiar și rabinii menționează ca acest text are sau poate avea o încărcătură mesianică. Rabbi Heli Bassor, In librum Psalmorum, 107-8. Cf. Rabbi Segal, A New Psalm, 72.

[133] Clement Alexandrinul consideră că textul psalmic prevestește botezul Mântuitorului, deoarece imediat după cuvintele Tatălui Acesta este Fiul Meu cel iubit… adaugă Eu astăzi Te-am născut. „Pedagogul,” în PSB 4, trad. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 1982), 180. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 62 și Neale, A commentary on the Psalms, 100-1.

[134] Sfântul Iustin afirmă că: „Dumnezeu a născut din El un principiu, o putere oarecare raţională, care se numeşte de către Duhul Sfânt și Slavă a Domnului, alteori Fiu (Ps 2,7), alteori Înţelepciune, alteori înger, alteori Dumnezeu, alteori Domn (Ps 110[109],1) și Cuvânt… Căci întotdeauna el își are numirea după felul cum slujeşte voinţei părinteşti și din aceea că este născut din Tatăl, prin voinţă”. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, „Dialogul cu iudeul Tryfon,” 162-3. În contextul disputelor ariene, invocând acest text psalmic, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că Fiul este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl și superior tuturor puterilor îngereşti: „…Tatăl îl arată ca fiind Fiul Lui propriu și unic, zicând: Fiul Meu eşti Tu (Ps 2,7) și: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am bine­voit (Mt 3,17). De aceea îi și slujeau îngerii (Mt 4,11), ca Unuia ce era altfel decât ei. Și I se aduce închinare de către ei nu ca Unuia ce e mai mare în slavă, ci ca Celui ce e altul decât toate creaturile și decât ei înși și, fiind singur propriu Tatălui și Fiu după fiinţă”. Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, 256. Cf. Clement Romanul, „Epistola către Corinteni,” 65.

[135] Rabi David susține că după momentul ungerii sale ca rege, harul Duhului a început să devină prezent și lucrător în toate faptele pe care le săvârșea. Scrierea psalmilor sub inspirație dumnezeiască este una din cele mai concludente manifestări a Duhului. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 14. Cf. Kirkpatrick, The Book of Psalms, 10.

[136] Cf. Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 8.

[137] Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament (Cluj-Napoca: Renaşterea, 32007), 60.

[138] Sfântul Ilarie consideră că termenul astăzi înseamnă „înainte de timp, înainte de toate”. Sf. Ilarie de Pictavium, „Tractatus Super Psalmos,” în PL 9,274C.

[139] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Dumitru Fecioru (Bucureşti: IBMO, 2003), 125.

[140] Cu toate că acest cuvânt poate să indice în chip profetic momentul întrupării, Sfântul Augustin consideră că expresia astăzi Te-am născut „proclamă naşterea din veci a puterii și Înţelepciunii lui Dumnezeu, care este în Unicul Său Fiu născut”. Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 3.

[141] Rufin din Aquileea care susţine că psalmul 2 indică, atât naşterea Fiului lui Dumnezeu din veşnicie, cât și în timp: „În Hristos sunt două firi: una divină, altă umană, una din Tatăl, născut în ceruri fără mamă, iar alta din mamă, pe pământ, născut fără tată”. Rufin, „Comentarius in LXXV Psalmos”, în PL 21,651D.

[142] Episcopul de Cir susține că Fiul lui Dumnezeu primeşte statutul de Fiu pe care îl are din veşnicie și la întrupare. Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 9.

[143] Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan”, în PSB 41, trad. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 2000), 371-2. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 27.

[144] Sf. Grigorie al Nyssei, „Omilii la Ecclesiast,” în PSB 41, trad. Teodor Bodogae (Bucureşti: IBMO, 1998), 208.

[145] Craigie, Psalms, 68.

[146] Este necesar să sesizăm că între cele două cuvinte există o diferenţă de vocalizare (Ps 2,7 – יְלִדְתִּיךָ; Ps 110[109],3 –יַלְדֻתֶיךָ – ialduteikha). Această modificare determină schimbarea valorii gramaticale a cuvântului care devine astfel substantiv și poate fi tradus prin tânăr, tinereţe, copilărie. Cu toate acestea, Septuaginta și originalul siriac au tradus cuvântul într-o forma verbală (te-am născut) având ca suport mai multe manuscrise ebraice. Această variantă este preferată majoritatea exegeţi, printre care amintim pe Hans-Joachim Kraus (Psalms, 344-5).

[147] Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 61.

[148] Bulai et al., Psalmii, 16.

[149] Textul din versetul trei este dificil și se pretează la mai multe interpretări. Indiferent pentru care din traducere am opta, misterul naşterii regelui mesianic rămâne același . Prima variantă este o adaptare după originalul ebraic (cf. P.1651), iar cea de-a doua după Septuaginta (cf. B.1914).

[150] Deși originalul ebraic atribuie lui David psalmul, unii interpreţi consideră că autorul este unul din apropiaţii regelui care a asistat la momentul întronizării acestuia. Cf. Allen, Psalms, 114. Opinia lor este exagerată și fără temei. Mesianitatea textului este evidentă datorită faptului că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos își asumă profeţia (Mc. 12, 35-37).

[151] Cuvântul Adon este unul din substitutele numelui Yahwe. Septuaginta îl traduce în mod consecvent cu termenul ku,rioj, cuvânt folosit și în redarea Tetragramei. Cf. Mihai Vladimirescu și Mihai Ciurea, „Tetragrama YHWH – cel mai important nume al lui Dumnezeu în Biblia ebraică,” MO 1-4 (2008): 128-31.

[152] Bulai et al., Psalmii, 413.

[153] Sf. Ilarie de Pictavium, „Tractatus Super Psalmos,” în PL 279A-B. Cf. Bernard Northrup, Recognizing Your Messiah in the Psalms: Finding Christ in the Psalms (Oak Harbor: Logos Research Systems Inc., 1997), 123.

[154] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ioan, 294-5. Cf. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 73.

[155] Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 32.

[156] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 10.

[157] Bratcher și Reyburn, The Book of Psalms, 27, Casiodor susține că prin această sintagmă nu se face referire la limitele uscatului care sunt cunoscute, ci la întreaga lume. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 63.

[158] Rași motivează absența unui timp anume pe faptul că Dumnezeu îi spune regelui să ceară acestea oricând se va duce să se lupte cu dușmanii săi. Gruber, Rashi’s Commentary, 176.

[159] În virtutea filiației, regele poate cere oricând de la Dumnezeu stăpânirea peste neamuri (Metsudat David, Ibn Ezra). Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 69.

[160] Rabbi Heli Bassor, In librum Psalmorum, 111. Barnes, The Book of Psalms, 21.

[161] Sfântul Chiril subliniază că aceste cuvinte nu i se potrivesc nici lui Zorobabel, după cum afirmă iudeii: „Căci ce a luat acela sau ce stăpânire a luat peste marginile pământului. Ci se referă la Domnul care a adus toată lumea sub stăpânirea lui.”. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 41. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 27-9 și Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 73.

[162] Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 8.

[163] Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 9.

[164] Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 3. Cf. Neale, A commentary on the Psalms, 101.

[165] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 64.

[166] „Fiindcă Hristos, era, după trup, rudă a iudeilor, a venit la ai Săi ca să-i învețe, iar iudeii L-au lepădat, pentru aceasta cu dreptate Domnul se întoarce către neamuri, îndemnat fiind de Tatăl a le cere, ca să Și le ia spre moștenire, că dator era să ia moștenire, fiindcă și cu omenitatea s-a făcut Fiu al lui Dumnezeu.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 73. Cf. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 41.

[167] Malbim subliniază faptul că deși teritoriul moștenirii este așa de vast, Domnul îi oferă regelui sprijin ca să-l poată stăpâni. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 70.

[168] Barnes, The Book of Psalms, 23.

[169] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 16.

[170] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 64-5. Cf. St. Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 2.

[171] Cf. Kirkpatrick, The Book of Psalms, 11.

[172] Specialiștii consideră că această diferență de traducere ar fi putut să fie generată de o vocalizare diferită verbului. Craigie, Psalms, 63; Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 33.

[173] Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 3.

[174] „Și celui ce biruieşte și celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Și le va păstori pe ele cu toiag de fier și ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl Meu.” (Apoc 2,26-27) Făcând trimitere la acest text, Didim cel Orb consideră că textul psalmic se adresează nu numai lui Mesia, ci și celor care cred și îi urmează lui. Didymus the Blind, „Fragments on the Psalms,” în PG 39,1160 – Blaising et al., ACCSOT (Psalms 1-50), 5.

[175] „Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Și El îi va păstori cu toiag de fier și va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul.” (Apoc 19,15)

[176] Gruber, Rashi’s Commentary, 176 și Septuaginta, 44.

[177] Cf. Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 9.

[178] Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 10. Cf. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 73.

[179] „Iar Hristos paște neamurile cu crucea ca și cu un toiag și cu puterea nebiruită și puternică a împărăției Sale. Căci toiagul (sceptrul) este și simbolul împărăției” Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor,” 41.

[180] „«Paşte-va neamurile cu toiag de fier», cu Împărăţia Lui cea tare și nezdrobită, și «îi va zdrobi pe dânși ca pe vasele olarului», risipindu-i și alcătuindu-i din nou prin baia naşterii de a doua, și tari îi va lucra cu focul Duhului.” Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 10-1. Cf. Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12, 1109 – Blaising et al., ACCSOT (Psalms 1-50), 17; Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 27-9; Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 53.

[181] Cf. Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 9.

[182] Rabi David consideră că psalmistul îi îndeamnă pe răsculați să conștientizeze că lupta lor nu e numai împotriva regelui, ci împotriva lui Dumnezeu. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 16.

[183] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 12. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 65.

[184] Îndemnul adresat judecătorilor pământului vizează și o erspectivă interioară. Regele le sugerează acestora ca mai înainte de dorința de a face ordine în lume, să conștientizeze ce Legea Domnului este cea care deține supremația asupra tuturor legilor. Ca atare, li se recomandă să și-o însușească. Rabbi Hirsch, Psalms, 13-4.

[185] Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 14. Cf. Barnes, The Book of Psalms, 23; Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 33.

[186] Gruber, Rashi’s Commentary, 176.

[187] Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 4. Neale, A commentary on the Psalms, 102.

[188] Cuviosul Eftimie afirmă că psalmistul îndeamnă neamurile să privească la soarta pe care au avut-o evreii ce s-au împotrivit Domnului și să nu le urmeze faptele: „Pentru aceasta, voi, împăraţii romanilor și ai altor neamuri, și voi, judecătorii, care vă aflaţi peste tot pământul, judecând pe oamenii cei pământeşti, fiindcă aţi înţeles ce fel de mari primejdii a suferit neamul evreiesc, care a defăimat pe Hristos, și că Hristos v-a luat pe voi ca neamuri spre moştenirea Sa, fiţi înţelepţi și lepădaţi de la voi pe necunoştinţa cea de mai-nainte și rătăcirea voastră și primiţi folosul vostru, atât din pilda evreilor, cât și din dumnezeieştile Scripturi.”. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 73.

[189] Radak subliniază aici faptul că David continuă îndemnurile sale la conciliere. Intuind faptul că întoarcerea lor e dificilă și că aceștia nu pot face binele cu ușurință, regele le sugerează să-și schimbe sistemul de valori și să caute unitatea de voință cu Domnul prin urmarea și slujirea lui. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 17.

[190] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 12. Cf. Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 34.

[191] Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 14-5.

[192] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 65.

[193] Neale, A commentary on the Psalms, 102.

[194] Peter Chrysologus, „Sermon 80,” în FC 17, 130 – Blaising et al., ACCSOT (Psalms 1-50), 17.

[195] Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 31-3. Cf. Gruber, Rashi’s Commentary, 176.

[196] Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” 662. Cf. Delitzsch, Biblical commentary, 97.

[197] Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 4. Cf. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 17.

[198] Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 10.

[199] Declaissé-Walford,Jacobson și Lannel Tanner, The Book of Psalms, 70.

[200] Pentru mai multe detalii vezi Delitzsch, Biblical commentary, 97; Kirkpatrick, The Book of Psalms, 12; Briggs și Briggs, The Book of Psalms 23. Exegeții evrei propun și ei diferite variante: Sărutați pe cel curat sau slujiți/adorați în curăție (Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 17), întrarmați-vă cu curăție (Gruber, Rashi’s Commentary, 176), adorați în curăție, sărutați (Rabbi Freehof, The Book of Psalms, 15), dați cinste în credința Domnului (Rabbi Segal, A New Psalm, 73). Cf. Rabbis Chair Feuer, Scherman și Zlotowitz, Tehilim, 71.

[201] „Fiul meu, rodul pântecelui meu, feciorul făgăduinţelor mele, cu ce pot eu să te îndemn?” (Pilde 31,2)

[202] Phillips, The Psalms in Hebrew, 25.

[203] Popescu-Mălăiești, „Psalmii,” 663. Cf. Delitzsch, Biblical commentary, 98. A. Kirkpatrick susține că acest argument este nesatisfăcător. Kirkpatrick, The Book of Psalms, 12.

[204] Craigie, Psalms, 63. Cf. Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 35.

[205] „Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul și l-a sărutat, zicând: «Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale….” (1Rg 10,1)

[206] „Regele Sionului, înscăunat de către Dumnezeu, este numit fiul lui și, nu numai evreii, ci toate neamurile sunt îndemnate să-i sărute mâna în semn de supunere.” Liber Psalmorum, 372. Cf. Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 17.

[207] Kirkpatrick, The Book of Psalms, 13. Cf. Bratcher și Reyburn, The Book of Psalms, 32.

[208] Delitzsch, Biblical commentary, 99.

[209] „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Ps. 145, 3)

[210] Sf. Augustin, Expositions on the Psalms, 4. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 33.

[211] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 66.

[212] „Pentru că în vremea Judecăţii, răutatea voastră, ca o materie aprinsă, va aprinde dumnezeiasca mânie ca pe un foc, și vă veţi îndepărta de calea drepţilor, osânde luând pentru cele păcătuite întru această viaţă. Atunci încă și cei ce cu adevărat și cu întemeiere au nădăjduit spre Dânsul vor lua rodul nădejdii, adică fericirea, că zice: «Fericiţi – cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.» Că, deși nevoitorii faptei bune au fericirea întru viaţa aceasta de acum, dar mai adevărat o vor primi în ziua aceea, când cei ce au trăit cu răutate vor trage asupra lor dumnezeiasca urgie.” Teodoret de Cir, Tâlcuire la psalmi, 11.

[213] Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 66. Cf. Rabbi Segal, Psalm 2.

[214] Vezi detalii în Barnes, The Book of Psalms, 11-2.

[215] Rabbi Kimhi, The Book of Psalms, 17.

[216] Aceste aspecte au fost detaliate în cadrul secțiunii exegetice. Cf. Terrien, The Psalms, 87. Declaissé-Walford,Jacobson și Lannel Tanner, The Book of Psalms, 63.

[217] Vladimir Petercă susține că „psalmii regali depăşesc cu mult ocaziile de moment în care au fost concepuţi iniţial. În mod regulat, aceşti psalmi sunt proiectaţi spre viitor și, în felul acesta, ei capătă în mod automat un conţinut mesianic.”. Petercă, Mesianismul în Biblie, 70. Cf. Waltke și Houston, The Psalms As Christian Worship, 179.

[218] Vezi Negoiță, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe, 63, 65, 120, 126, 158. Pentru a sesiza modul în care a fost receptat acest psalm în cultul Bisericii Romano-Catolice recomandăm: Jacquet, Les Psaumes, 240.