Au practicat evreii jertfele umane?

Autor: Viorel Cristian Popa

* Studiul a fost publicat în revista Orizonturi Teologice 3 (2010): 57-68.

Părerile despre sacrificiile umane, în general, şi sacrificiile vechilor evrei, în special, sunt împărţite.

Faptul că nu există un punct de vedere unanim în ceea ce priveşte sacrificiile, se datorează în mare parte şi diferitelor metode de abordare a problemei, de către diferite şcoli sau curente. În acest sens, se pot observa concepţii diferite între istorici ai religiilor, antropologi, etnologi, arheologi, sociologi şi chiar teologi.

Vom expune în continuare câteva concepţii despre sacrificii, provenite din unele şcoli sau de la unele persoane.

Ne vom referi pentru început la o primă şcoală care a studiat şi analizat natura şi funcţiile sacrificiilor practicate de om. Acesta este şcoala antropologică engleză, care a dezvoltat o teorie a sacrificiului. Această teorie susţine că sacrificiul este un dar “făcut de sălbatic fiinţelor supranaturale pe care trebuie să şi le apropie”.[1]

Conform acestor teorii, oamenii aduceau jertfe în ideea de a-i reapropia pe zeii de care, într-un fel sau altul, s-au îndepărtat.

În ceea ce priveşte natura şi funcţia sacrificiilor, există diferite păreri între care şi cea a lui Robert Smith. El susţine că jertfele au avut ca punct de pornire religiozitatea totemică. Conform acestei teorii, sacrificiul era privit ca o comuniune între om şi totem.[2]

Unii cercetători au dezvoltat anumite teorii sociologice despre natura şi funcţiile sacrificiului, plecând de la jertfele vechilor evrei.

În acest sens, aceştia susţin că au existat diferite faze în evoluţia naturii jertfelor. Pornind de la această teorie, a evoluţiei naturii jertfelor, s-a ajuns la următoarele concluzii: în fazele primare, arhaice, s-a practicat sacrificiul uman; într-o fază mai târzie, jertfa umană a fost înlocuită printr-un simulacru de sacrificiu uman, pentru ca mai apoi, într-o fază şi mai târzie, sacrificiul să fi fost exclusiv vegetal sau animal.[3]

Dacă teoriile sociologilor, cu privire la cultul jertfelor, sunt diverse, cu atât mai mult acestea diferă de cele ale istoricilor religiilor.

Ne vom referi în continuare la Mircea Eliade. Mai precis la punctul său de vedere cu privire la jertfele practicate de către oameni, de-a lungul timpului.

În general, Mircea Eliade priveşte sacrificiul din perspectivă cosmogonică. Se referă foarte des la repetarea crimei primordiale, prin intermediul căreia omul, pe temeiul repetării rituale, încerca să reînnoiască Lumea în fiecare an. Tot Mircea Eliade aduce în discuţie şi sacrificiul de construcţie. În acest sens, el susţine că oamenii, în unele faze istorice, considerau că o construcţie, casă sau templu, trebuia însufleţită, pentru a avea durabilitate. „Istoria religiilor, etnologia, folclorul cunosc nenumărate forme de sacrificii de construcţie, de jertfe sângeroase ori simbolice spre binele unei construcţii”.[4]

Cercetarea întreprinsă de Mircea Eliade diferă de cercetările făcute de sociologi spre exemplu, susţinând că pentru a înţelege poziţia omului în lume, un istoric al religiilor trebuie să retrăiască  stările omeneşti. Încercând să retrăiască anumite stări umane, Mircea Eliade a concluzionat prin a spune că omul nu a devenit criminal sau canibal din instinct, ci în urma unei teologii şi a unei mitologii.[5]

Tot el susţine că omul arhaic, pentru a-şi asigura recolta viitoare, va încerca să repete omorul primordial, în chip ritual. Din această atitudine au decurs sacrificiile umane, canibalismul şi alte rituri care comportau anumite aspecte crude.[6]

Cu toate acestea, conchide Mircea Eliade, sacrificiul uman, practicat de către om cu scopul de a asigura fecunditatea sau chiar viaţa lumii, nu poate fi considerat decât ca situaţie extremă. Sacrificiul uman, scos din acest cadru ritual, nu are însemnătate. De aceea, acest act este integrat societăţii.

Sacrificiul uman nu este, aşadar, decât una din manifestările spiritului uman. „În lunga şi dramatica sa istorie, omul a decis să facă şi aceasta. Dar cunoaştem foarte bine şi alte decizii: mistica, yoga, contemplarea”.[7]

Datorită acestor aspecte, Mircea Eliade a susţinut că sacrificiile umane nu au exprimat expresia prin excelenţă a experienţei religioase, ci doar o latură negativă a ei.

Ne-am referit la aceste câteva concepţii despre sacrificii în general şi la sacrificiile umane în special, pentru a arăta că părerile cercetătorilor, vis-a-vis de această problemă, sunt diferite. Astfel de concepţii diferite se regăsesc şi la teologi.

Părerile teologilor cu privire la cultul jertfelor la vechii evrei sunt împărţite. Astfel, teologii raţionalişti[8] susţin că evreii au preluat cultul jertfelor de la alte popoare. Odată cu acestea, israeliţii au preluat şi sacrificiile umane, pe care le-au practicat.

Aceiaşi teologi susţin că evreii au preluat de la canaanei diferite aspecte cultuale. Chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, este foarte sigur că evreii, deşi au asimilat anumite elemente religioase de la popoarele din jur, au trecut şi la un proces de filtrare a lor. După ce au cercetat aceste elemente străine, evreii le-au corectat şi le-au spiritualizat, în conformitate cu poruncile primite de la Dumnezeu.

În opoziţie cu teologii raţionalişti, teologii conservatori susţin că evreii nu au practicat niciodată jertfele umane. Datorită percepţiilor morale înalte pe care le aveau evreii în Legea mozaică, nu se poate imagina că evreii au fost capabili de o asemenea practică. Mai mult, susţin teologii conservatori, datorită faptului că Dumnezeu era privit ca dătătorul vieţii şi ca Cel ce a poruncit: „să nu ucizi”(Ieş.20,13), nu se poate susţine că vechii evrei au practicat sacrificiile umane.

Pentru teologii raţionalişti, Biblia este “o carte scrisă de oameni, pentru oameni”. Datorită acestei concepţii, ei interpretează Sfânta Scriptură ca pe oricare altă carte, folosind o cercetare critică. De cele mai multe ori, interpretările pe care ei le dau sunt eronate, tocmai datorită faptului că nu privesc Sfânta Scriptură ca pe un întreg. Din această cauză, scot texte scripturistice din context şi oferă interpretări eronate, pe care, apoi, le îmbracă într-o aură academică.

De cele mai multe ori, în cercetările lor, teologii raţionalişti nu aplică o exegeză corectă textelor scripturistice pe care le examinează. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că ei pleacă de la premiza că evenimentele descriese în Biblie nu sunt verosimile din punct de vedere istoric, negând totodată şi posibilitatea unor evenimente biblice extraordinare cum sunt miracolele sau minunile.[9] Dar acest mod de abordare a textelor scripturistice nu este corect, din mai multe pucte de vedere, pe care le vom enumera în continuare.

În primul rând, o exegeză corectă trebuie să urmeze o anumită metodologie. Nerspectarea unei metodologii, duce inevitabil la diminuarea sau anularea caracterului ştiiţific al cercetării, oricare ar fi aceasta.

O exegeză corectă a unor texte scripturistice trebuie să ţină cont, printe altele, şi de următoarele aspecte: de contextual istoric, studiind  şi cadrul social şi aşezarea geografică, contextual literar, aspecte gramaticale, contextul biblic (analizându-se modul în care este folosit pasajul studiat şi în alte părţi ale Scripturii, relaţia pasajului studiat cu restul Scripturii, precum şi aportul pasajului respectiv la înţelegerea Scripturii), etc..[10]

Teologii raţionalişti, neabordând o astfel de exegeză, ajung de cele mai multe ori la concluzii care nu corespund realităţii. Una din aceste concluzii este şi cea referitoare la jertfele evreilor. Ei susţin că vechii evrei au practicat jertfele umane.

Pentru susţinerea acestei ipoteze, teologii raţionalişti aduc în discuţie câteva texte din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Vom enumera câteva din aceste texte în continuare.

Printre alte texte scripturistice, ei se referă şi la episodul descries în cartea Facerea, în care se relatează despre cerinţa lui Iahve, adresată lui Avraam, aceea ca bătrânul patriarh să-şi sacrifice propriul copil.[11]

Referitor la acest episolod, teologii raţionalişti au tras concluzia că Iahve favoriza jertfele umane.[12]

Alte episoade biblice, pe care teologii raţionalişti le consideră suficiente pentru a susţine practicarea jertfelor umane de către evrei, sunt cele din cartea 2 Regi, unde se relatează despre modul în care Ahaz l-a trecut prin foc pe fiul său, precum şi la relatarea despre Manase, care a făcut acelaşi lucru cu fiul său. Totodată, ei fac referire în acest sens şi la textul vechitestamnentar din cartea Ieşirea 22, 29, unde stă scris: “Tot întâiul născut de parte bărbătească este al Meu, asemenea şi tot întâiul născut al vacii şi tot întâiul născut al oii”. Datorită faptului că în cazul întâilor-născuţi ai turmelor, aceştia se sacrificau, teologii raţionalişti au concluzionat că aceeaşi soartă o împărtăşeau şi întâii-născuţi ai oamenilor.

Mai există o discuţie pe tema jertfelor umane vechitestamentare legată de jrtfirea fiicei judecătorului Ieftae (Judecătorii 11). Dupa judecătorii Tola şi Iair, evreii din părţile răsăritene cad iarăşi în idolatrie, fapt pentru care Dumnezeu permite amoniţilor să-i asuprească timp de 18 ani.

Pentru eliberarea lor, Dumnezeu trimite pe judecătorul Ieftae. Acesta promite lui Dumnezeu că dacă îi va da izbândă va jertfi prima fiinţă care îi va ieşi în cale în pragul casei sale: „Şi a făcut Ieftae o făgăduinţă către Domnul şi a spus: „Dacă îi dai cu adevărat pe fiii lui Amon în mâna mea, atunci va fi aşa: oricine va ieşi pe porţile casei mele ca să mă întâmpine, când mă voi întoarce în pace de la fiii lui Amon, va fi pentru Domnul şi-l voi aduce ardere de tot” (Judecătorii 11, 30-31). Ca urmare a juruinţei sale, Ieftae este nevoit să-şi jertfească unica fiică[13] (Judecătorii 11, 34).

Atât la Sfinţii Părinţi cât şi la exegeţii bibilici se discută această temă a jertfirii fiicei lui Ieftae: Oare şi-a jertfit fiica în mod sângeros prin ardere de tot  sau a destinat-o spre a servi în templul Domnului şi în felul acesta să rămână veşnic fecioară? În aceea vreme cei fără copii erau consideraţi morţi înainte de vreme. Avem exemple: zbuciumul femeii sterpe din familia părinţilor Ioachim şi Ana, Zaharia şi Elisabeta, Ana arhiereul şi soţia sa Elcana. În sânul poporului evreu era aşteptat Mesia, astfel încât fiecare familie era potenţiala familie a lui Iisus.

Jertfirea sângeroasă a fiicei lui Ieftae este susţinută de Iosif Flaviu (Antichităţi Iudaice), Talmudul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Toma D’Aquino, ş.a. Cu toate că autorii sunt de părere că Ieftae înainte de războiul cu amoniţii a făcut juruinţă de jertfă, în sens propriu înţelegând şi posibilitatea unei jertfe omeneşti: „Atunci oricine va ieşi din uşa casei mele întru întâmpinarea mea când mă voi întoarce cu izbândă din lupta cu amoniţii, acela va fi jertfit Domnului şi-l voi aduce ca ardere de tot” (Judecătorii 11, 31), totuşi, ca o părere opusă, se insistă asupra laudelor ce i se aduc lui Ieftae (1 Samuel 12, 11; Evrei 11, 32), laude care ar fi incompatibile cu nelegiuirea săvârşită de acesta. Preoţimea n-ar fi îngăduit o comemorare anuală de patru zile a victimei dacă ar fi fost vorba de o jertfă omenească, lucru străin de practica religioasă şi de legea Domnului.

Slujirea perpetuă la templu ar echivala, în concepţia poporului biblic, cu o adevărată jertfă. Cuvintele din Judecătorii 11, 39: „Iar ea n-a ştiut de bărbat”, arată faptul că e vorba de o jertfă improprie, jertfa afierosirii. Înainte de jertfire, fiica îi cere permisiunea tatălui să se ducă să rătăcească prin munţi şi să-şi plângă fecioria împreună cu prietenele ei (Judecători 11, 37). Ieftae îi ascultă rugămintea, iar fiica lui rătăceşte prin munţi două luni.

Majoritatea autorilor consideră că e vorba totuşi de o jertfă adevărată, mai ales că textul spune lămurit: „El a îndeplinit cu ea juruinţa cu care se jurase” (Judecătorii 11, 39). Aşa se explică şi durerea pe care a simţit-o Ieftae când i-a ieşit în întâmpinare unica sa fiică.

Desigur, faptele săvârşite de bărbaţii ridicaţi de Dumnezeu îi angajează în sens moral pe ei personal şi nu legea, lege pe care au libertatea să o îndeplinească sau să o încalce. În cazul lui Ieftae, acesta face o juruinţă pripită[14] legat de cultul jertfelor, care nu prevedea jertfe omeneşti, însă consideră că este de datoria sa să împlinească acea juruinţă, desigur în mod greşit, pentru cuvântul dat.

Se poate afirma că datorită vieţii din tinereţe a lui Ieftae ne putem aştepta la astfel de fapte din partea lui. El era feciorul unei femei desfrânate, nelegitim în familie, fapt pentru care a fost izgonit de fraţii săi. Izgonit fiind, intră în anturajul unor oameni fără căpătâi, împreună cu care el ieşea la jaf. Este angajat căpitan al oştirii împotriva lui Amon şi se pogoară peste el Duhul Domnului când porneşte războiul. Desigur,  acest lucru s-a făcut pentru biruinţa în război, însă Duhul Domnului nu-i aprobă toate faptele făcute în alte împrejurări.

Pe lângă teologii raţionalişti, mai sunt şi alţi cercetători care susţin această practică crudă folosită de vechii evrei. Unul din aceştia scrie: “Obiceiul barbar al sacrificiilor umane, practicat în timpurile cele mai vechi, era admis în principiu; a dispărut (probabil către sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr.), dar nu total, căci şi mai târziu era sacrificat uneori copilul prim-născut”.[15]

Majoritatea acestor cercetători susţin că jertfele umane au fost practicate de către vechii evrei, ele fiind descriese în mod repetat în Vechiul Testament.[16]

Oprindu-ne la episodul cu Avraam, vom observa, după cum susţin teologii conservatori, că Dumnezeu a dorit doar să pună la încercare credinţa lui Avraam[17], nicidecum sacrificarea fiului acestuia. Textul scripturistic este foarte clar: “Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu” (Facerea 22, 12).

Cercetând textul scripturistic din cartea Ieşirea (22, 29), teologii conservatori susţin că primul copil nu era sacrificat, ci dăruit, afierosit sau consacrat lui Dumnezeu. Tot teologii conservatori spun că acea consacrare a primului născut, consta în circumcizie şi nicidecum în jertfire, propriu-zis. Această dăruire lui Dumnezeu a primilor născuţi trebuie înţeleasă ca o răscumpărare.

Vom cita în continuare alte pasaje biblice pe care se fundamentează raţiunea teologilor conservatori, când spun că vechii evrei nu au practicat jertfele umane.

În Legea lui Moise stă scris:“ Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor…”(Deuteronom 18, 10);

„Din copiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh, ca să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul” (Levitic 18, 21);

“Şi Eu îmi voi întoarce faţa Mea împotriva omului aceluia şi-l voi stârpi din poporul său, pentru că a dat din copiii săi lui Moloh, ca să întineze locaşul Meu cel sfânt şi să necinstească numele Meu cel sfânt”(Levitic 20, 3).

„Şi au zidit capişte la Tofet[18], care se află în Valea fiilor lui Hinom, ca să-şi ardă fiii şi fiicele în foc mistuitor, adică ceea ce Eu nu le-am poruncit şi-n inima Mea n-am gândit.”(Ieremia 7, 31).

Cercetând cu atenţie toate aceste pasaje, putem spune că Dumnezeu nu numai că nu cerea, ci chiar condamna categoric aducerea jertfelor umane, acte pe care le privea ca pe adevărate aberaţii. Cu toate acestea, teologii conservatori nu neagă faptul că, într-o perioadă de sincretism religios, mai ales sub influenţa feniciană, astfel de practici s-au răspândit şi printre vechii evrei.

Este cert însă faptul că jertfele umane nu făceau parte din cultul jertfelor la vechii evrei, aşa cum era reglementat şi stabilit  acest cult prin Legea mozaică.

Cultul sacrificiilor, practicat de poporul evreu, a avut implicaţii profunde la toate palierele societăţii (social, politic şi, mai cu seamă, religios).

Întreaga activitate religioasă a vechilor evrei a fost impregnată de actele cultuale sacrificiale. Acestea au devenit o coordonată perpetuă în viaţa poporului israelit.

Sinteza legislativă a Leviticului este cea mai detaliată expunere a cultului jertfelor, pe care vechii evrei l-au practicat. Într-un mod sistematic, clar, folosind un limbaj tehnic, sinteza levitică a relatat despre jertfele pe care evreii le-au adus Dumnezeului lor. Nicăieri în această legislaţie sacrificială nu se prevede jertfa umană. Evreii, nefiind încă un popor, au adus două elemente noi în civilizaţia lumii: credinţa într-un singur Dumnezeu şi renunţarea la jertfa umană.[19]

Când ritualul sacrificial şi-a pierdut adevărata semnificaţie, evreii punând mai mult accentul pe aspectul exterior ale jertfelor şi împrumutând acte sacrificiale de la alte popoare, profeţii Domnului au fost aceia care au tras semnalul de alarmă. Ei au fost cei care, în numele lui Iahve, le-au reamintit evreilor adevărata semnificaţie a jertfelor, punând accentul mai mult pe transformarea interioară a omului. Cu toate acestea, profeţii nu au desfiinţat cultul jertfelor, pe care evreii l-au practicat în continuare, însă au ţinut să sublinieze faptul că jertfa interioară constituie esenţialul şi nu doar un surogat al riturilor sacrificiale.

Şi Vechiul şi Noul Testament ne spun că jertfele au fost simboluri profetice temporare.

Actele sacrificiale ale vechilor evrei şi-au pus puternic amprenta şi pe teologia  Bisericii Creştine, al cărei fundament este Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos, raportându-se la jertfelor vechilor evrei, urmărea pregătirea minţilor oamenilor pentru înţelegerea propriei Jertfe.

Jertfele vechilor evrei au fost depăşite, prin Jertfa supremă a Fiului Lui Dumnezeu, a Cărui dăruire a fost maximă.

Jertfele sângeroase şi nesângeroase au preînchipuit adevăratul Sacrificiu, care a adus adevărata eliberare a omenirii întregi.

Imperfecţiunea şi insuficienţa jertfelor vechilor evrei a fost înlocuită de Jertfa deplină a Mântuitorului Hristos, continuându-se  în adevărata Biserică  prin Sfânta Euharistie. Întregul vocabular ritual al vechilor evrei pregătea şi prefigura Jertfa răscumpărătoare a Robului lui Dumnezeu. Acesta, în calitate de Miel al lui Dumnezeu, S-a dus spre înjunghiere, după cum scria profetul Isaia.

[1] Gheorghe Şişeştean, Antropologia şi sociologia sacrului, Ed. Lekton,

Zalău, 2002, p. 48.

[2] Ibidem, p. 49.

[3] Ibidem, p. 50.

[4] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 47.

[5]Mircea Eliade, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Încercarea labirintului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 118.

[6] Ibidem, p. 118

[7] Ibidem, p. 123.

[8] Despre teologia raţionalistă putem vorbi abia din sec. al XVI- lea, după apariţia protestantismului

[9] Este bine cunoscută teoria teologului protestant german Rudolf Bultmann, cea a  demitizării Sfintei Scripturi.

[10] Douglas Stuart, Exegeza Vechiului Testament, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 2006,  p. 17.

[11] Walter-Jorg Langbein, Lexiconul erorilor biblice, Ed. Pralela 45, Piteşti, 2007, p. 77.

[12] Ibidem, p. 78.

[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează alegoric episodul sacrificării unicei fiice a Judecătorului Ieftae.  Judecătorul simbolizează persoana lui Hristos, iar fiica lui este simbolul trupului lui Hristos. Aşa cum Ieftae a fost născut de o desfrânată, şi Hristos s-a născut după trup „din firea noastră cea desfrânată”. Biruinţa lui Ieftae s-a întemeiat pe jertfa fiicei sale, aşa cum biruinţa lui Hristos s-a întemeiat pe jertfa trupului Său. (Quaest. 46), vezi notă la Judecătorii 11, 30-40, în Septuaginta, vol. 2, vol. coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Băltăceanu, Monica Broşteanu, dan Sluşanschi în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Ed. Polirom, Bucureşti, 2004, p. 177

[14] Teodoret al Cyrului, preocupat de motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit jertfirea fiicei judecătorului Ieftae, a găsit o singură justificare, şi aceasta este de ordin pedagogic: oamenii sunt îndemnaţi în felul acesta să fie cumpătaţi în promisiunile pe care le fac (Qu.Iud. 20) vezi notă la Judecătorii 11, 30-40, în Septuaginta, vol. 2, p. 177

[15] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 188.

[16] Walter-Jorg Langbein, Lexiconul erorilor biblice, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007,  p. 77.

[17] Gestul de a-l lua pe Isaac, propriul său fiu şi de a-l duce să-l ardă de tot  pare absurd din orice punct de vedere. Dar, Dumnezeu a avut un plan. El nu a urmărit doar punerea la încercare (Facerea 22, 1) a credinţei lui Avraam, ci demonstraţia a ceea ce El Însuşi avea să facă, la un moment dat, ca un tată la rândul Lui: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi … ” (Romani 8, 32).

[18] Locul în care erau arşi copiii jertfiţi zeului Moloh

[19] Boris Marian, După 4000 de ani, Ed. Ideea Europeană, 2008, p.1