* Studiul a fost publicat în Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Theologia Orthodoxa 1 (2012): 31-40.
Keywords: Sabbath, Josephus Flavius, Philo of Alexandria, martyria, communion
Abstract
The paper proposes an approach of the Sabbath from a Jewish double perspective: Josephus Flavius emphasizes its martyrical dimension, while Philo of Alexandria stresses on its spiritual and mystical dimension. These two perspectives enrich our perception of the Sabbath as presented by the Holy Scripture, with nuances of interpretation proper to the Jewish tradition.
Şabatul ocupă un loc privilegiat în tradiţia iudaică, şi afirmaţia nu este deloc o platitudine, ci vrea să exprime în chip sintetic faptul că poporul evreu, în gândirea şi trăirea sa religioasă, face ca toate elementele – spaţiale, temporale, cultice – să conveargă spre – sau cel puţin să fie puse în relaţie cu – ziua a şaptea. Acestei centralităţi se datorează atenţia de care Şabatul a avut parte în scrierile tradiţiei iudaice. Din multitudinea scrierilor şi autorilor, în studiul de faţă propunem o incursiune în opera lui Iosif Flaviu şi a lui Filon din Alexandria pentru a discerne viziunea lor asupra Şabatului. Se va putea observa, credem, diferenţa de perspectivă dată de pregătirea lor diferită, însă mai important decât diferenţa este faptul că discursurile celor doi autori converg în punctul de afirmare a conţinutului teologic al Şabatului, chiar dacă accentele sunt diferite. Astfel, vom putea privi Şabatul ca mediu al martyriei, la Iosif Flaviu, şi ca mediu al întâlnirii cu Domnul Şabatului în sărbătoare, la Filon Alexandrinul.
Şabatul – mediu al mărturisirii credinţei în viziunea lui Iosif Flaviu[1]
Legile în privinţa zilei de odihnă au fost date de Moise (Ap.[2] II.174, p. 148), inclusiv introducerea lecturilor scripturistice în rânduiala liturgică şabatică[3]. Toate acestea au fost respectate, în istoria lui Israel, „printr-o hotărâre neclintită” (Ap II.234, p. 158). Această fermitate în credinţă şi în practica cultică a influenţat manifestările de tip liturgic ale popoarelor cu care evreii au intrat în contact. Legile iudaice au început să fie împlinite parţial de alte neamuri, dovedindu-şi superioritatea care constă în promovarea dreptăţii, condamnarea lenei şi a luxului, recomandarea cumpătării în toate, recomandarea muncii asidue (Ap. II.291, p. 166; cf. Ap. II.146, p. 144; cf. Ap. II.214, p. 155), în deprinderea cu „blândeţea şi omenia” (Ap. II.213, p. 154), chiar faţă de animale. Porunca Şabatului a fost preluată odată cu toate aceste valori ale Legii iudaice, inclusiv obiceiul aprinderii luminilor de Şabat (Ap. II.282, p. 165).
Convingerea cu care Iosif Flaviu descrie valoarea inestimabilă a Legii mozaice se resimte şi în consemnările evenimentelor istorice care au marcat istoria Israelului, în special în cadrul războiului iudaic. Refuzul evreilor de a încălca porunca Şabatului prin participarea la luptă, chiar de apărare, este determinat de neasemuita evlavie faţă de Dumnezeu şi de râvna cu care ei aleg să îi respecte poruncile (AJ XIV.4, Par. 3, p. 198).
Astfel, Ptolemeu Soter a ocupat Ierusalimul pretinzând cu vicleşug că doreşte să aducă o jertfă în ziua Şabatului, iar evreii nu au ripostat măcelului care a urmat (AJ XII.1, Par. 1, p. 61). Statornicia lor în împlinirea poruncilor este desconsiderată de neevrei şi, dintr-un un act de mărturisire a credinţei în Domnul Dumnezeu, decade la stadiul ingrat de superstiţie: „Există aşa-numitul popor al iudeilor care, locuind în Hierosolyma, oraş mare şi fortificat, s-a lăsat subjugat de Ptolemeu (Soter) fiindcă a refuzat să pună mâna pe arme, supunându-se domniei sale crude de dragul unei superstiţii”[4]. În alt moment, Aristobul, refugiat în Templu, a fost învins pentru că, în cazuri extreme, legea nu le îngăduia decât să se apere de atacul duşmanului, dar nu şi să întreprindă ceva împotriva lui, ori şanţul care apăra Templul a fost astupat de duşmani tocmai în zilele de Şabat (AJ XIV.4, Par. 2, p. 198; cf. BJ I.7, Par. 3, p. 32).
Iosif Flaviu cosemnează o serie de situaţii similare (AJ XIII.1, Par. 3, p. 123; XIII.12, Par. 4, p. 168; XVIII.9, Par. 2, 6; pp. 481-2; BJ VII.8, Par. 7, p. 534), în care duşmanii evreilor, cunoscându-le credinţa, au aşteptat ziua Şabatului pentru a-i ataca. Se pare că s-a dezvoltat treptat o adevărată strategie bazată pe acest principiu[5] (cf. 1Mac 2,31 etc.), până când Matatia a hotărât că apărarea este îndreptăţită chiar şi în ziua Şabatului (AJ XII.VI, Par. 2, p. 95-6) (1Mac 2,39 ş.u.). Unele cercetări, bazându-se pe reconstituirea cronologiilor babiloniene, au propus chiar posibilitatea ca această strategie să fi fost aplicată chiar de Nabucodonosor la momentul robirii poporului ales, cu câteva secole înainte de perioada macabeilor[6]. În unele momente, repausul şabatic (BJ II.21, Par. 8, p. 231) pe care şi l-au impus evreii le-a adus înfrângerea chiar şi atunci când nu exista o strategie bazată pe acest obicei (AJ XIII.8, Par. 1, p. 153). Alteori, evreii şi-au înşelat duşmanii amăgindu-i că nu le este îngăduit în zi de Şabat nici să lupte, nici să ducă tratative de pace (BJ IV.2, Par. 3, p. 307-8) şi apoi, pe neaşteptate, s-au năpustit asupra lor (BJ, II, 16, Par. 4, p. 199; 17, Par. 10, p. 207; Par. 2, p. 215).
În perioadele în care s-au aflat sub stăpânirea altor neamuri, evreii s-au bucurat de unele scutiri, prin care li se îngăduia respectarea tradiţiei mozaice privind celebrarea Şabatului şi a celorlalte sărbători (AJ XIV.10, Par. 20-5, pp. 223-6), erau scutiţi de serviciul militar (AJ XIV.10, Par. 12, p. 221), nu erau chemaţi la judecată în ziua Şabatului sau de la a noua oră din ziua precedentă (AJ XVI.6, Par. 2, p. 346), erau scutiţi şi de orice alte îndatoriri în ziua Şabatului (AJ XIII.2, Par. 3, p. 128), nu li se percepea tribut în anul şabatic şi anul jubileu (AJ XI.8, Par. 5, p. 55; XIV, 10, Par. 6, p. 218), iar cine i-ar fi împiedicat în vreun fel să împlinească toate acestea avea să fie aspru pedepsit (AJ XVI.6, Par. 4, p. 346).
Iosif Flaviu ne oferă argumentaţia istorică a convingerii sale că evreii ştiu să-L cinstească pe Domnul în Şabat, chiar cu preţul vieţii. Dar se poate distinge în opera sa şi un palier al observaţiilor care vizează sfera slujirii liturgice, chiar dacă şi acestea sunt exprimate în cadrele discursului istoric. El consemnează obiceiul iudeilor de a se aduna în sinagogă în ziua Şabatului (BJ II.14, Par. 5, p. 184). În cadrul reformei davidice, s-a instaurat structura şabatică a serviciului divin la locaşul sfânt, fiecare familie urmând să slujească de la un Şabat la altul (AJ VII.14, Par. 7, p. 419). Simultan cu schimbarea slujitorilor, era prevăzută schimbarea pâinilor punerii-înainte în fiecare Şabat (AJ III.10, Par. 7, p. 164). Inaugurarea şi încheierea Şabatului erau marcate de sunetul trâmbiţei: un preot se urca pe acoperişul Pastophoriilor, o clădire anexă a Templului în care se păstrau veşmintele preoţeşti şi vasele de cult, şi de acolo anunţa încetarea sau reluarea lucrului (BJ IV.9, Par. 12, p. 358; cf. AJ III.12, Par. 6, p. 170). Se pare că Marele Preot avea obligaţia de a urca la Templu cu preoţii numai în ziua Şabatului, a lunii pline sau în celelalte sărbători, dar nu avea prevăzut un serviciu liturgic zilnic (BJ V.5, Par. 7, p. 397). Sunt amintite şi prevederile legislative privitoare la anul şabatic şi anul jubiliar, cu iertarea datoriilor, eliberarea robilor, retrocedarea pământurilor, iertarea de pedeapsa capitală (AJ III.12, Par. 3, pp. 168-9; IV.8, Par. 28, p. 222).
Preţuirea Şabatului reiese cu evidenţă din toate aceste informaţii, însă istoricul iudeu nu era adeptul exceselor în respectarea odihnei, fapt vizibil şi în descrierea practicii şabatice în cadrul comunităţii eseniene: ei „evită să lucreze în a şaptea zi a săptămânii; până şi mâncarea şi-o pregătesc dinainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute niciun obiect din loc sau să-şi satisfacă nevoile fiziologice” (BJ II.8, Par. 9, p. 162). Probabil aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care a decis să nu se alăture comunităţii lor[7].
Iosif Flaviu apără demnitatea şi sfinţenia zilei Şabatului şi împotriva lui Apion, care îi adusese o jignire teribilă: el afirma că numele zilei provine de la cuvântul egiptean „sabbo”, care înseamnă „vătămarea pântecelui” suferită, în opinia lui, de tot poporul ieşit din Egipt după şase zile de mers prin pustie. În ziua a şaptea, ei ar fi decis singuri să se odihnească, de aici păstrându-se numele zilei de odihnă. Însă Iosif argumentează că această etimologie este complet eronată, fiindcă Şabbaton nu are nimic de a face cu sabbo şi înseamnă abţinerea de la orice muncă, nicidecum vreo vătămare corporală (Ap. II.2, 21-6, pp. 125-6).
Preocupările teologice ale istoricului evreu sunt restrânse. Separarea luminii de întuneric aduce cu sine şi numirea acestora: „apariţia luminii s-a chemat dimineaţă şi începutul odihnei, seară” (AJ I.1, Par. 1, p. 9). În versiunea sa, sensul odihnei din referatul creaţiei este strict legat de respectarea zilei de odihnă (AJ I.1, Par. 1, pp. 8-9), care trebuie socotită sfântă şi cinstită prin abţinerea de la orice muncă (AJ III.5, Par. 5, p. 14), precum şi prin dublarea jertfelor (AJ III.10, Par. 1, pp. 161-2).
Scrierile lui Iosif Flaviu ne oferă şi informaţia interesantă despre existenţa unui râu cu o natură aparte, care curge între Arkea din regatul Agrippa şi Raphanaea. Caracterul său deosebit constă în următorul fapt: „Atâta timp cât curge, are un bogat debit de apă şi un curent puternic; apoi, dintr-o dată, izvoarele lui seacă în întregime timp de şase zile şi el îşi dezvăluie în faţa ochilor albia lui uscată. De parcă n-ar fi survenit nicio schimbare, în a şaptea zi izvorăşte ca mai înainte; această succesiune este păstrată cu stricteţe. De aceea, el a şi fost numit Râul Şabatului, după cea de a şaptea zi, care la iudei este sfântă.” (BJ VII.5, Par. 1, p. 507)
Chiar mai surprinzător este faptul că Plinius (Istoria naturală 31.11) consemnează un ritm opus: râul curgea şase zile, iar în a şaptea seca (BJ, p. 507, nota 2). Fenomenul natural astfel consemnat nu exprimă altceva decât că Şabatul este cu adevărat sărbătoarea creaţiei întregi, nu numai o zi rezervată în exclusivitate omului. Dacă înţelegem în acest fenomen un act de cinstire şi recunoaştere a sfinţeniei Şabatului, putem realiza conexiunea cu o expresie a Mântuitorului: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc 19,40) pentru a mărturisi sfinţenia Şabatului-Hristos.
Şabatul, întâlnirea cu Dumnezeu în sărbătoare la Filon[8]
Opera filoniană[9] ni se descoperă ca o adevărată comoară de reflecţii simbolic-filosofice şi mistic-teologice, din care nu lipsesc, însă, nici informaţiile istorice. În iconomia discursului său, Filon rezervă un spaţiu foarte generos problematicii Şabatului. Toate dezvoltările sale în acest areal tematic pornesc, cum era şi firesc, de la câteva idei privind odihna divină din ziua a şaptea (Fac 2,2-3).
Dumnezeu a creat lumea în şase zile, iar în a şaptea zi a încetat lucrarea creatoare pentru a Se dedica contemplării celor bune foarte (Decal. 97, p. 526) (Fac 1,31). Această stare contemplativă trebuie asumată ca model de către toţi oamenii, care, prin organizarea vieţii lor conform unui ritm similar relaţiei şase zile de creaţie – o zi de odihnă, lucrează asemănarea cu Dumnezeu (Decal. 101, p. 527). Perioada celor şapte zile arată modul în care omul este chemat să alterneze munca fizică, osteneala pentru dobândirea celor necesare existenţei sale, cu exerciţiul filosofic, în conformitate cu acest model divin. Filon înţelege prin exerciţiu filosofic pe de-o parte contemplarea creaţiei ca operă a lui Dumnezeu şi a tuturor acelor învăţături aducătoare de fericire, iar, pe de altă parte, revizuirea faptelor săvârşite în săptămâna care se încheie, în vederea îmbunătăţirii conduitei personale. Ascultând numeroasele lecţii de virtute ţinute de către cei cu adevărat înţelepţi, fiecare este chemat să le împlinească şi, îndeosebi în această zi dedicată exclusiv activităţilor spirituale, să aducă în faţa tribunalului sufletesc faptele sale (Decal. 98, pp. 526-7; Mos. II.215, p. 510; Spec. leg. II, 61-2, p. 574; Op. 128, p. 18), pentru a-şi reîncepe activitatea cu forţe sufleteşti reînnoite. Alternanţa muncă – odihnă/activitate spirituală corespunde structurii noastre dihotomice (Spec. leg. II, 64, pp. 574-5). Pentru aceasta, modelul desăvârşit al vieţii practice şi contemplative pe care îl oferă referatul creaţiei trebuie fixat în minte şi pecetluit în suflet pentru a deveni în chip real paradigma tuturor actelor noastre care, astfel, să se conformeze treptat sfinţeniei bineplăcute lui Dumnezeu (Lev 19,2).
Conţinutul odihnei divine din Facerea 2,2-3 este interpretat de Filon ca fiind nu inactivitate sau nelucrare, ci lipsa schimbării, activitate care nu cunoaşte durerea, lipsită de suferinţă, spre deosebire de toate elementele universului cărora le sunt proprii toate acestea: soarele şi luna, aerul şi toate vietăţile sunt într-o permanentă mişcare, supuse variaţiei şi schimbării (Cher. 88-9, p. 89). Iată de ce, spune Filon, Moise foloseşte cu îndreptăţire sintagma „Şabatul lui Dumnezeu” căci, cu adevărat, din tot ceea ce există, El singur se odihneşte (Cher. 86, p. 89), El nu este supus schimbării, variaţiei şi nici oboselii. Odihna este privilegiul Său ontologic de care se bucură veşnic (Cher. 90, p. 89). De aceea, afirmă Filon, numai Dumnezeu sărbătoreşte în chip real Şabaturile şi toate celelalte sărbători aparţinându-i de drept Lui, şi nicidecum oamenilor. Dumnezeu este singurul care sărbătoreşte pentru că numai El se bucură veşnic, numai El cunoaşte fericirea şi o existenţă netulburată de supărare, teamă, rău sau suferinţă de vreun fel. Natura Sa este absolut perfectă, El Însuşi este perfecţiunea, desăvârşirea, arhetipul tuturor celor create care îi datorează frumuseţea lor (Cher. 86, p. 89). Adevărul acestor afirmaţii este confirmat prin comparaţie cu sărbătorile muritorilor, caracterizate de păcat în variile lui forme şi grade de intensitate: beţii, ospeţe, desfrâu, tot atâtea prilejuri de degradare a tot ce e frumos şi de inversare a valorilor (Cher. 92, p. 90). Sărbătorile oamenilor lipsite de dimensiunea transcendentă şi de consistenţa eshatologică determină comportamente străine firescului naturii umane. Aici, virtutea este defăimată, muzica, filosofia şi celelalte elemente formatoare ale spiritului uman sunt forţate să cedeze locul plăcerilor pântecelui şi celor de sub pântece (Cher. 93, p. 90). Când astfel de oameni se îndreaptă spre locaşurile sfinte, îşi curăţesc trupul, considerându-se vrednici de a intra în spaţiul sacru, fără a se preocupa de curăţirea patimilor care le întinează sufletul (Cher. 95, p. 90). Reiese astfel cu destulă claritate care poate fi considerat adevăratul Şabat.
În ziua a şaptea, Dumnezeu nu şi-a încetat lucrarea creatoare căci, spune Filon, aşa cum propriu focului este să ardă, iar propriu zăpezii este să fie rece, tot aşa este propriu lui Dumnezeu să creeze, chiar dacă elementele naturii au fost încheiate în ziua a şaptea. Aici este introdusă o analogie cu produsul exercitării artelor, care, odată încheiat, rămâne nemişcat, dar cele create de Dumnezeu sunt într-o continuă mişcare, sfârşitul lor fiind începutul altora, aşa cum sfârşitul zilei este începutul nopţii. La fel se întâmplă cu lunile şi anii, cu succesiunea generaţiilor (LA I, 5-7, p. 25). Mai mult, adaugă Filon, ar fi un semn de limitare teribilă să credem că lumea a fost creată în şase zile, sau în timp, pentru că timpul este propriu zilelor şi nopţilor, determinate de mişcarea soarelui. Corect ar fi să spunem nu că lumea a fost creată în timp, ci că existenţa timpului este o consecinţă a creării lumii (LA I, 2, p. 25).
Cucerit de măreţia Creatorului universului, Moise a sfinţit ziua a şaptea: el a perceput cu ochii duhovniceşti frumuseţea pre-eminentă a zilei a şaptea, adânc imprimată în întreg universul (Mos. II, 209, p. 509) şi al cărei chip creaţia îl poartă ca pecetluire a telosului său veşnic. Mai mult decât atât, stăruind în exerciţiul duhovnicesc, lui Moise i s-a descoperit această zi a şaptea ca fiind ziua de naştere, aniversarea lumii (tou/ ko,smou gene,qlion[10]), în care cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele sărbătoresc, bucurându-se şi desfătându-se (oneg Şabat) în armonia desăvârşită a numărului şapte şi în ziua Şabatului (Mos. II, 210, p. 509). În această zi, lucrarea lui Dumnezeu confirmată ca desăvârşită (Fc 1,31) s-a încheiat, lăsând locul odihnei (Spec. leg. II, 59, p. 574), de aceea Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvântat această zi[11], fiindcă ea este sărbătoarea nu a unui oraş sau a unei ţări, ci a întregului pământ (Op. 89, p. 13). Iată de ce legiuitorul evreilor a considerat potrivit ca tot poporul să se conformeze legilor naturii şi să sărbătorească acest timp printr-o adunare solemnă, petrecând în veselie, relaxare şi abţinere de la orice lucru sau exerciţiu artistic din care s-ar putea produce ceva (Mos. II, 210-1, p. 509). Iar porunca a patra nu trebuie privită altfel, spune Filon, decât ca rezumat al tuturor legilor privind sărbătorile, şi al tuturor ritualurilor prevăzute pentru acestea (Decal. 158, p. 531; Spec. leg. II, 39, p. 572).
Caracterul deosebit al zilei a şaptea se datorează importanţei pe care numărul şapte îl deţine în creaţie. Se poate spune că întreg universul este construit pe o structură de şapte: cerul este încins cu şapte cercuri: arctic, antarctic, Tropicul Racului, Tropicul Capricornului, ecuatorul, zodiacul şi galaxia; planetele sunt şi ele organizate în şapte diviziuni (Op. 111-3, pp. 16-7); constelaţia Ursa Maior, cu un rol esenţial în navigaţie, este alcătuită din şapte stele; Pleiadele, de asemenea sunt alcătuite din şapte stele (Op. 114-5, p. 17), şi exemplele ar putea continua. Însă Filon coboară din sferele cereşti aducând în atenţie acele elemente din viaţa noastră care sunt conforme aceluiaşi număr: lucrurile care se văd sunt şapte – corpul, distanţa, forma, dimensiunea, culoarea, mişcarea şi nemişcarea –, şapte sunt şi mişcările (Op. 120-2, p. 17) – în sus, în jos, la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, în cerc –, componentele trupului omenesc la fel (Op. 117-9, p. 17), şi vârstele (etapele) vieţii sunt tot şapte (Op. 103-5, pp. 15-6) etc. La o cercetare atentă a tuturor celor create, reiese limpede că esenţa numărului şapte este fundamentul tuturor lucrurilor de o substanţă incorporală şi corporală, al geometriei şi trigonometriei, al aritmeticii şi gramaticii, al armoniilor muzicale (Op. 107-8, p. 16; cf. 126, p. 18). Între lucrurile perceptibile numai de intelect, singur numărul şapte este liber de schimbare şi neregularitate. Există în acest număr o sfinţenie atât de mare încât el se bucură de pre-eminenţă faţă de toate celelalte numere, şi faţă de toate lucrurile existente (Decal. 102, p. 527). Dar pe lângă importanţa sa în structurile universului şi în experienţele vieţii, numărul şapte îşi datorează sfinţenia, mai presus de toate, faptului că Însuşi Dumnezeu, Tatăl întregului univers i-a acordat o atenţie specială; căci mintea Îl înţelege pe Dumnezeu privindu-L în oglinda Şabatului ca veşnic lucrător şi proniator al lumii (Decal. 105, p. 527). Iată de ce Şabatul este exerciţiul odihnei întru contemplarea perfecţiunii[12].
Episodul manei (Ieş 16), în care aerul produce hrană (Mos. I, 202, p. 478), îi oferă lui Filon contextul pentru a accentua sfinţenia deosebită a zilei Şabatului. Sfinţenia zilei poate fi uşor intuită din simplul fapt că Dumnezeu dăruieşte poporului în ziua precedentă o cantitate dublă de mană, pentru a le înlesni respectarea poruncii odihnei, deşi în restul săptămânii le oferea porţia necesară fiecărei zile (Mos. I, 203-8, p. 478) pentru a-i învăţa să-şi pună nădejdea în purtarea Sa de grijă. Deşi Moise s-a străduit mult pentru ca poporul să fie pe deplin conştient de importanţa zilei Şabatului, Scriptura consemnează o încălcare flagrantă a poruncii odihnei de către un om care aduna lemne (Num 15,32-36). Aceste lemne urmau mai mult ca sigur să fie folosite la foc, ori focul fusese interzis de Moise ca început al tuturor muncilor şi artelor. Prin aceasta, Moise considera că se elimină principalul mod în care sfinţenia zilei a şaptea ar fi putut fi încălcată (Mos. II, 219, p. 510; Spec. leg. II, 65, p. 575). Filon consideră că necinstitorul Şabatului a optat să ignore toate aceste învăţături divine, manifestând o indiferenţă totală faţă de cuvintele al căror ecou răsuna încă în auzul său (Mos. II, 213, p. 510). Referatul scripturistic consemnează aici responsabilitatea pe care şi-o asumă ceilalţi membri ai comunităţii de a nu ignora nelegiuirea săvârşită sub ochii lor, însă, aşa cum explică Filon, ei nu pedepsesc vinovatul pe loc, ci îl aduc la Moise (Mos. II, 214, p. 510). Nimic mai firesc, din moment ce pedepsirea încălcării Legii nu constituie atribuţia unei instanţe personale, ci ea poate fi aplicată numai în numele comunităţii care a încheiat legământ cu Dumnezeu. Nesancţionarea încălcării Legii nu ar fi însemnat altceva decât asumarea păcatului de către întreaga comunitate şi, prin aceasta, ieşirea din cadrele legământului. De aceea, din porunca Domnului, este omorât cu pietre cel a cărui minte se prefăcuse în piatră nesimţitoare (Mos. II, 218, p. 510).
Reiese cu limpezime din toate acestea cât este de important, în viziunea lui Filon, ca omul să-şi îngăduie întotdeauna un interval pentru refacerea forţelor trupeşti şi sufleteşti în ziua sfântă a Şabatului (Decal. 99, p. 527), iar robilor să le ofere la fiecare şase zile o scânteiere de libertate (Spec. leg. II, 67, p. 575). Dar nu mai puţin importante sunt legile privind anul Şabatic şi anul jubiliar, care se adresează omului ca o invitaţie la simplitate şi la restaurarea egalităţii în creaţie (Decal. 162, p. 532). În anul Şabatic, Dumnezeu a considerat că şi pământului i se cuvine un răgaz de odihnă după şase ani în care a trudit pentru a oferi omului roadele sale. Astfel, redevenind liber, pământul poate să dăruiască timp de un an bogăţiile spontane ale naturii sale (Decal. 163, p. 532). În armonie cu acest răstimp al odihnei pământului, Legea prevedea iertarea tuturor datoriilor şi eliberarea robilor evrei (Spec. leg. II, 39, p. 572). Celor două prevederi li se adăuga, în timpul anului jubiliar, restituirea pământurilor înstrăinate prin diferite împrejurări, proprietarilor lor iniţiali.
Remiterea datoriilor în al şaptelea an avea două avantaje majore: primul era acela de a-i constrânge pe cei bogaţi la a împlini un act de milostenie, ameliorând astfel suferinţele aproapelui lor, iar cel de-al doilea era de a le asigura acestora bunăvoinţa semenilor săraci în cazul în care, prin circumstanţe neprevăzute, ar ajunge ei înşişi într-o situaţie asemănătoare căci, spune Filon, viaţa se poate schimba asemenea vântului capricios (Spec. leg. II, 67, p. 575). Pornind probabil de la acelaşi principiu, Moise foloseşte apelativul „frate” pentru a-l desemna pe cel ajuns rob: „De ţi se va vinde ţie fratele tău, evreu sau evreică, şase ani să fie rob la tine, iar în anul al şaptelea să-i dai drumul de la tine, slobod” (Deut 15,12). Prin aceasta, el nu face altceva decât să sădească în inima stăpânului ideea de înrudire cu slujitorul său, de unde decurge, fireşte, o atitudine mult mai binevoitoare faţă de acesta (Spec. leg. II, 79-90, pp. 576-7). Filon reformulează: tratează-l cu bunătate, oferindu-i în schimbul muncii sale cele necesare existenţei, iar în anul al şaptelea, bucură-te că ai prilejul să oferi unui alt om darul şi binecuvântarea cea mai mare, libertatea (Spec. leg. II, 83-84, p. 576).
Filon îşi exprimă admiraţia faţă de toate aceste prevederi menite să asigure mersul firesc al vieţii în întreaga creaţie (Decal. 163, p. 532). Proprietarilor li se porunceşte să lase pământul nelucrat, în timp ce săracilor le este îngăduit să se hrănească din roadele câmpului: „Şase ani să semeni ţarina ta şi să aduni roadele ei, iar în al şaptelea, las-o să se odihnească; şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mânca fiarele câmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi” (Ieş 23,10-11). Firescul acestei porunci reiese cu claritate, căci ar fi fost absurd ca unii să se hrănească din munca altora. Însă, în acest fel, toate roadele sunt primite ca venind integral de la Dumnezeu (Virt. 98, p. 649), ca acte concrete ale purtării Sale de grijă. Dar Dumnezeu ia în grija Sa nu numai aspectele materiale ale existenţei noastre, ci şi pe cele spirituale: prin respectarea odihnei pământului, pe lângă cinstea cuvenită Şabatului, făptura umană învaţă şi să nu se alipească de cele materiale, creându-se în suflet dispoziţia de a pierde mai degrabă decât aceea de a se dedica exclusiv câştigului. În plus, dacă odihna pământului este necesară, cu atât mai mult îi este indispensabilă făpturii care simte oboseala şi durerea muncii (Spec. leg. II, 86-7, pp. 576-7). Cu privire la anul jubiliar, Filon se înscrie în linia generală de interpretare a retrocedării pământurilor: ea are rolul de a reaminti omului că nu este stăpânul pământul, ci că are doar drept de folosinţă asupra lui. De aceea, pământul nu se vindea niciodată, ci numai numărul de recolte până la jubileu (Spec. leg. II, 113, p. 578). Prevederea făcea posibilă păstrarea echilibrului între pământurile seminţiilor, aşa cum, din poruncă divină, le-au fost împărţite la ocuparea Canaanului. Filon vede în toate aceste formulări legislative înţelepciunea şi bunătatea lui Moise, caracterul său milostiv, pe care îl imprimă nu numai în sufletele acelora care împlinesc poruncile Domnului, ci şi în sufletele celor care se hrănesc spiritual din cuvintele Sfintei Scripturi (Spec. leg. II, 104, p. 578; cf. Virt. 97, p. 649).
Filon distinge un palier duhovnicesc de interpretare a odihnei atunci când afirmă că numele lui Noe, om drept înaintea lui Dumnezeu, este cel mai potrivit pentru a-i defini caracterul şi viaţa. Pe bună dreptate, spune el, căci odihna se opune tulburării care este cauza confuziei, agitaţiei, războaielor pe care cei răi le caută neîncetat, în timp ce cinstitorii desăvârşirii duc o viaţă liniştită, stabilă şi paşnică (Abr. 27, p. 413). Între aceştia din urmă se numără şi Noe, care „era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului” (Fac 6,9). Dar Moise nu foloseşte întâmplător apelativul „om”, exprimând prin intermediul lui nu numai calitatea de animal raţional muritor, ci şi faptul că Noe, prin curăţirea de patimi şi lucrarea virtuţilor, a ajuns la o conduită demnă de responsabilitatea sa în creaţie (Abr. 31-34, pp. 413-4). A fi drept este un mod de a exprima suma virtuţilor: toate erau bune în viaţa lui Noe, iar la creaţie, toate erau bune foarte (Fac 1,31), de unde putem înţelege că Noe (care se tâlcuieşte odihnă) a împlinit întru sine telosul creării făpturii umane (Fac 1,26).
Discursul lui Filon despre Şabat vizează, întâi de toate, nivelul impactului social: legile gândite şi formulate cu multă înţelepciune au menirea de a asigura atât rămânerea/reaşezarea întregii creaţii în firescul ei, prin cultivarea iubirii de aproapele şi a manifestării ei în actele hesed-ului, cât şi prin instaurarea unui ritm ideal de alternanţă între muncă şi odihnă, și pentru făptura umană, şi pentru animale şi chiar pentru pământ ca sursă a vieţii. Modelul arhetipal al acestei alternanţe este relaţia creaţie-odihnă descrisă nouă în referatul Facerii. Dintr-o perspectivă moral-duhovnicească, Filon promovează importanţa valorilor[13] în general şi înfierează păcatul. El pledează pentru renunţarea la sărbătorile de muritori care sunt prilejuri de păcătuire şi la căutarea întâlnirii cu Dumnezeu în sărbătoare[14], prin primenirea casei sufletelor noastre. Exemplul de împlinire a acestei curăţiri sufleteşti este Noe, cel numit pe bună dreptate odihnă fiindcă s-a arătat lucrător al tuturor virtuţilor, şi, prin aceasta, împlinitor al asemănării cu Dumnezeu, Cel pentru care odihna este un dat ontologic. Aici sesizăm deschiderea eshatologică a discursului lui Filon: Dumnezeu singur sărbătoreşte cu adevărat, bucurându-Se şi contemplând veşnic lucrul mâinilor Sale[15] în Şabat care este aniversarea lumii. La această sărbătoare este invitat omul care, dedicându-se o zi pe săptămână exerciţiului contemplativ, poate deveni încă din această viaţă părtaş bucuriei celei veşnic odihnitoare.
Concluzii
Prin respectarea Şabatului, poporul Israel reafirmă în fiecare săptămână realitatea legământului încheiat cu Dumnezeu şi chiar caracterul său de popor ales. În cadrul gândirii iudaice, Iosif Flaviu pune accentul pe episoade istorice similare celor din cărţile Macabeilor, privind aceste jertfiri ca un semn al credinţei neclintite a evreilor în Dumnezeul Cel Viu, şi iată aici motivul pentru care considerăm că se poate vorbi cu îndreptăţire despre aspectul mărturisitor al Şabatului. În schimb, Filon este preocupat de conţinutul odihnei divine şi de semnificaţia zilei a şaptea (Fac 2,2-3), sfinţenia Şabatului se datorează alegerii sale de către Dumnezeu, ea fiind ziua aniversării lumii, dar, din perspectiva făpturii umane, fiind prilejul întâlnirii cu Dumnezeu. Cele două perspective, ambele provenind din sfera tradiţiei iudaice, completează imaginea Şabatului oferită de rescriptul Vechiului Testament. Însă nu este vorba propriu-zis de o completare, ci de o complementare a discursului biblic cu perspective ce îmbogăţesc înţelegerea şi nuanţează sensurile acestui element-cheie al identităţii iudaice.
Aceste câteva repere iudaice de înţelegere a Şabatului nu sunt cu totul străine discursului teologic creştin. Am sugera în acest sens, foarte succint, faptul că celebrarea zilei de duminică de către creştini include şi o dimensiune mărturisitoare, în cazul nostru, mărturisitoare a credinţei în Înviere. Pe de altă parte, specificul liturgic al acestei zile o evidenţiază şi ca o zi a intrării noastre într-un spaţiu sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu, ca o zi a intrării noastre în veşnicia Lui, coborâtă în timpul nostru spre a-l sfinţi şi binecuvânta precum, odinioară, a sfinţit şi a binecuvântat ziua a şaptea (Fac 2,2-3). Din această perspectivă, şi noi putem spune, cu Filon, că rezervăm o zi întâlnirii noastre cu Dumnezeu, în sărbătoare. În acest mod, consistenţa teologică urmărită în analize de tipul celei de faţă are avantajul de a evidenţia posibile elemente de convergenţă a tradiţiei iudaice cu teologia creştină şi, astfel, de a facilita un posibil viitor dialog.
[1] Flavius Iosif (37-100 d.Hr.), cunoscut şi sub numele de Iosef Ben Matitiahu (Iosef, fiul lui Matitiahu), sau, ca cetăţean roman, Titus Flavius Josephus, istoric iudeu şi apologet aparţinând unei familii preoţeşti a Templului, înrudit cu dinastia elenistică a Haşmoneilor. A supravieţuit şi consemnat distrugerea Ierusalimului din 70 d.Hr. Lucrările sale oferă o perspectivă importantă asupra Iudaismului din primul secol creştin, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor şi Antichităţi Iudaice sunt cele mai importante.
[2] În lucrarea de faţă, voi utiliza următoarele abrevieri ale operelor lui Iosif Flaviu: AJ – Antiquitates Judaeorum; Ap. – Contra Apionem; BJ – De Bello Judaico; Vit. – Vita.
[3] Flavius Josephus, Autobiografie. Contra lui Apion, trad. Ion Acsan (Bucureşti: Hasefer, 2002), 149.
[4] Mărturia lui Agatharchides din Cnidos (200-102 î.Hr.), istoric, geograf şi filolog grec care a trăit la curtea Ptolemeilor din Alexandria, autorul unei istorii a Asiei (10 cărţi) şi a Europei (49 de cărţi), ocupându-se de Diadohi (urmaşii lui Alexandru cel Mare), AJ, vol. 2, 61-2.
[5] Alger F. Johns, „The Military Strategy of Sabbath Attacks on the Jews”, în Vetus Testamentum 13.4 (1963), 483.
[6] Johns, „The Military Strategy,” 483-6.
[7] Mireille Hadas-Lebel, Flavius Josephus, evreul Romei, trad. Ţicu Goldstein (Bucureşti: Hasefer, 2004), 50-2.
[8] Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 50 d.Hr.), reprezentant al iudaismului elenistic din perioada de tranziţie dintre platonism şi neoplatonism. Din opera sa, de interes imediat pentru cercetarea de faţă sunt: De Decalogo, De Vita Mosis, De Legum Allegoriae, De Opificio Mundi.
[9] Am folosit pentru citare ediţia C. D. Yonge, The Works of Philo (Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1993). Pentru clarificarea anumitor aspecte terminologice, am apelat la volumele bilingve ale operei lui Filon din colecţia Œuvres de Philon d’Alexandrie, 36 vol. (Paris: du Cerf, 1961-1988). În lucrarea de faţă, voi utiliza următoarele abrevieri ale operelor lui Filon: Abr. – De Abrahamo; Cher. – De Cherubim ; Decal. – De Decalogo; LA I – Legum Allegoriae I; Mos. I – De Vita Mosis I; Mos. II – De Vita Mosis II; Op. – De Opificio Mundi; Spec. leg. II – De Specialibus Legibus II ; Virt. – De Virtutibus.
[10] ko,smou este forma de genitiv, masculin, singular a substantivului ko,smoj, iar gene,qlion este adjectiv neutru, singular, forma de acuzativ a lui gene,qliος, on care vizează naşterea, iar expresia genome,nhj h`me,raj înseamnă zi de naştere (Mc 6,21).
[11] Sfinţenia şi binecuvântarea zilei a şaptea sunt indisolubil legate, fiindcă, scrie Filon, numai ceea ce este binecuvântat este şi sfânt, LA I, VII, 17-8, 26-7.
[12] Ioan Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian (Cluj-Napoca: Limes, 2002), 69.
[13] În sensul de valori formatoare ale spiritului uman: filosofia, ritmul, cumpătarea şi armonia, cf. Cher. XXIX, 105.
[14] Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian, 130.
[15] În sensul folosit de Sfântul Atanasie cel Mare: Fiul şi Duhul Sfânt.