Dreptatea lui Dumnezeu oglindită în Comentariul Sf. Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani

Autor: Doru Fer

* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 3 (2017): 119-130.

Keywords: St John Chrysostom, righteousness, missionary activity, context, Romans.

Abstract

This study has as main purpose the presentation of the righteousness of God, a concept mirrored in the Commentary of St John Chrysostom on the Epistle to the Romans, a main topic encountered in the first chapters of the Epistle under discussion. As concerns the subject to be approached, the Apostle Paul explains the meaning of the word righteousness in the Epistle to Romans in the form of a conversation he has mainly with the Jews. We intended to outline two approaches to this topic, according to various methods of biblical interpretation. In the Pauline thought, the Old Testament merely presents the idea of justice, but it has no power to offer it; only the believer in Jesus Christ obtains the righteousness of God. The righteousness of God comes from Him by faith. It is a gracious righteousness that is shown to those who believe. The state of righteousness and correction in the theological and the chrysostomic theological language is that of redemption or salvation achieved by our Saviour Jesus Christ through His Suffering and Sacrifice accepted for the remission of the sins of mankind, the only Sacrifice capable of reconnecting man with God and fully restoring communion among them. In conclusion, the study summarizes in an epektatic fashion two approaches provided by two of the greatest theologians: Saint Paul and St John Chrysostom. The historical analysis intertwined with the theological approach lends a compelling force to our argument, in our opinion. This explains why we consider this study helpful and original not by the analysis, but through the argumentative discourse both etymological and theological / Christological.

Considerații preliminare

Cunoaştem din cuprinsul Faptelor Apostolilor profunda şi temeinica activitate misionară a Sf.Ap. Pavel. Dacă Biserica a avut posibilitatea de a trece foarte devreme la diferite faze progresive şi la o gândire teologică şi sistematică a învăţăturii sale, aceasta se datorează şi geniului paulin regăsit în cuprinsul celor 14 epistole. Acestea reprezintă un teazur unic în istoria creştinismului, constituind mărturii ale vieţii Bisericii din primul secol. Mai precis un auxiliar, deoarece Sfântul Pavel nu a intenţionat nicio clipă să devină scriitor, el nu a cultivat genul epistolar cu intenția creării uneni opere literare şi probabil nu s-a gândit că Epistolele sale vor deveni normative peste veacuri. Și-a alcătuit aceste texte circumstanţial, sub presiunea unor situaţii sau a unor evenimente[1] care necesitau o rezolvare imediată. Intenţiile sale au fost acelea de a-i ajuta pe creștinii convertiți, din calitatea pe care o avea. Când nu a putut face acest lucru în mod direct, datorită necesităţii de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi în alte teritorii, aşternea în scris ceea ce ar fi dorit să le transmită prin viu grai.

Prin râvna sa neobosită de a sluji lui Hristos, râvnă concretizată în activitatea sa misionară şi în Epistolele sale, Sfântul Pavel a pus bazele teologiei creştine şi a asigurat universalitatea creştinismului, lăsând Bisericii o teologie de o rară frumuseţe, precum şi o experienţă misionară şi pastorală de neîntrecut[2]. În calitatea sa de misionar, Apostolul neamurilor a realizat importanţa propagării Evangheliei lui Hristos în centrele strategice a lumii din epoca sa. Astfel că, Roma, Cetatea Cezarilor, metropola de atunci a lumii antice – Caput mundi –, avea să devină mai târziu o alegere evidentă[3] și o țintă permanentă a intențiilor sale. Apostolul Pavel era conștient că dacă va reuși să se adreseze și creștinilor din Roma, care după afirmația Sf. Ioan Hrisostom «stând pe creștetul unui munte, era cunoscută tuturor»[4], atunci va putea să împlinească universalismul mesajului evanghelic, dar și mandatul său apostolic.

Contextul istoric al întemeierii primei comunități creştine din Roma

Capitală cu un prestigiu extraordinar, Roma a reuşit să unifice cea mai mare parte a lumii civilizate de atunci, ea fiind centrul spre care se îndreptau toate bogăţiile din teritoriile cucerite de către armata romană, însă, din punct de vedere moral, Roma era considerată și creuzet al tuturor viciilor lumii păgâne[5]. Populaţia de atunci a capitalei Imperiului este estimată de istorici la aproximativ un milion de locuitori, în cea mai mare parte plebei şi liberţi, care trăiau în distribuţii obişnuite, dar și o masă majoritară de sclavi. Seneca a descris în termeni incisivi populaţia cosmopolită a Romei: «oraşul era suprapopulat, era un aflux de aventurieri, sosiţi din toate părţile Imperiului, conduşi de ambiţia unei cariere politice, setea de plăceri și dorinţa de a face avere»[6].

În această societate multietnică, evreii formau în oraş un grup particular, omogen şi puternic, documentele profane atestând prezenţa aici a unei puternice colonii iudaice. Începuturile comunității iudaice la Roma coincid şi cu epoca războaielor iudeo-romane, când numeroşi locuitori ai Ţării Sfinte au fost duşi în captivitate în capitala romană. În primul interval de timp, «aceştia au fost sclavi, însă nu au întârziat să lupte pentru a-şi redobândi libertatea, fie răscumpărându-o cu bani, fie din cauză că stăpânii lor erau bucuroşi să scape de nişte slujitori dificili, cu numeroase scrupule religioase»[7]. Decretul de exil al lui Claudiu, din anul 49, cauzat poate de ostilitatea romanilor faţă de creştinii în devenire, a primit fără îndoială o aplicare mai blândă. Prin urmare, iudeo-creştinii au putut recâştiga câteva privilegii la Roma. Istoricul Suetonius face referire la o tulburare socială din cauza unui oarecare Chrestus, motiv pentru care împăratul dispune expulzarea evreilor din Roma («Judaeos impulsore Chresto continue tumultuantes, Roma expulit»)[8]. Tulburarea este posibil să fi fost provocată chiar de propagarea creştinismului în rândurile iudeilor, dar şi ale altor locuitori ai Romei.

În legătură cu prima comunitate creștină de aici, nu se cunoaşte exact cine a întemeiat-o, însă prezenţa romanilor la Ierusalim în ziua Cincizecimii este confirmată de către Sfântul Luca în Faptele Apostolilor: «…și romani în treacăt…» (FA 2, 10). Aceştia, la revenirea lor de la Ierusalim în cetatea Imperiului, ar fi putut duce primii Evanghelia la Roma, punând astfel temelia comunităţii creştine de acolo, în acest sens tradiția kerygmatică fiind o mărturie vie și dinamică a Bisericii chiar de la început și, totodată, un model de evanghelizare[9]. Această referință scripturistică lucană întâlnită în Faptele Apostolilor vine să ateste existenţa unei comunități creștine în reputatea cetate, însă este aproape sigur că această comunitate fusese întemeiată fără contribuția vreunui apostol[10]. Existența unei ekklesia locale este confirmată şi de informațiile regăsite în Epistola către Romani, adresată, potrivit originalului grecesc, tocmai «Πρóς Ρωμαίους» («către Romani»)[11], adică «tuturor celor care sunt în Roma, iubiţi de Dumnezeu, sfinţi prin chemare…» (Rm 1, 7), adică tuturor creştinilor, atât celor proveniţi din puternica comunitate iudaică, cât şi celor proveniţi din rândul altor neamuri, aceasta deoarece în cuprinsul ei autorul preciza: «…fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea» (Rm 1, 8).

Am amintit deja că în Roma exista o puternică comunitate iudaică, care desfășura de altfe un prozelitism destul de activ, lucru care a și permis ca Evanghelia să poată ajunge foarte repede în interiorul ei, dând naştere astfel componentei iudeo-creştine a Bisericii cetatea romană. Relatările istoricilor de atunci confirmă faptul că mulţi dintre iudeii creştini care au părăsit Roma în urma edictului de expulzare din anul 49, s-au întors imediat după moartea lui Claudiu survenită în anul 54. Îi menționăm în acest context pe Aquila şi Priscila, întâlniţi de către Apostolul neamurilor în Corint, câteva luni mai târziu. Referitor la aceștia, nu ni se spune că ei ar fi fost încreştinaţi de Sfântul Pavel, primul creştin în Corint fiind Ştefanas (1 Co 16, 15), ceea ce ne determină să credem că Aquila şi Priscila fuseseră încreştinaţi la Roma. Mai mult de atât, în momentul în care Apostolul neamurilor scria Epistola către Romani, aici exista deja o comunitate creştină puternică. În tot cazul, căile de acces care legau capitala de restul Imperiului au înlesnit simțitor circulaţia şi răspândirea Evangheliei. Acest lucru a și făcut ca persecuţia lui Nero să surprindă o comunitate bisericească romană deja solid dezvoltată, sub Domiţian (81-96) ea numărând și membrii din rândul aristocraţiei şi chiar și din familia imperială[12].

Așadar, este foarte probabil ca propovăduirea Evangheliei la Roma să fi cunoscut două etape: 1) în prima etapă au fost convertiți doar iudeii (Rm 1, 16; 1 Co 1, 24), 2) în cea de-a doua, postum convertirii sutașului Corneliu (FA 10, 1-48) și, în special, Sinodului Apostolic de la Ierusalim, cei care îmbrățișaseră credința creștină având originea dintre neamuri (Rm 10)[13]. Perioada în care a fost scrisă epistola la care ne referim a fost cuprinsă între anii 57-58, această perioadă fiind deocamdată epoca fericită în care împăratul Nero, sfătuit încă de Seneca, asigura Imperiului o administraţie echilibrată[14].

Dreptatea lui Dumnezeu ca reper teologic al Epistolei către Romani

Înainte de a realiza o analiză teologică a cuprinsului Epistolei către Romani, trebuie să avem în vedere faptul că Apostolul neamurilor intenționa să transmită învățături unei comunități pe care nu o cunoștea, dar pe care intenționa să o viziteze. Din acest motiv, întreaga Epistolă este scrisă „mai cu îndrăzneală” având menirea de a le aminti și creștinilor din Roma despre harul care i-a fost încredințat lui de către Dumnezeu, de a fi slujitor al lui Hristos, slujind Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca prinosul neamurilor, fiind sfințit în Duhul Sfânt, să fie bine primit (Rm 15, 16)[15].

Epistola către Romani este magnum opus-ul Apostolului neamurilor, niciuna dintre celelalte scrieri pauline nu pare să fi fost atât de bine structurată. În această epistolă întâlnim deopotrivă profunzimea gândirii pauline, dar şi cunoştinţele Sfântului Pavel în arta de a le concentra într-un tratat de teologie sistematică, Epistola către Romani fiind cea care a influenţat cel mai pregnant evoluţia şi cursul gândirii creştine. Probabil că acesta a fost și motivul pentru care Sf. Ioan Gură de Aur i-a consacrat acesteia 32 de omilii exegetice de o extensiune uneori considerabilă[16]. Omiliile sale la Epistola către Romani au o contribuție substanțială, la dezvoltarea unor probleme doctrinare, morale și ascetice. Focalizându-ne atenția asupra ideii teologice legate de dreptatea lui Dumnezeu, abordăm subiectul principal întâlnit în primele capitole ale acesteia, asupra căruia insistă și Sfântul Ioan în comentariul său.

Din cauza controverselor pe care Apostolul neamurilor le are cu iudaizanții refractari, în cuprinsul Epistolei vom constata tonul polemic al unor pasaje, în special atunci când vorbește despre inutilitatea Legii mozaice și a faptelor acestora pe care iudeii continuă să le împlinească, considerând că doar astfel vor dobândi mântuirea. Apostolul Pavel redă în cuprinsul textului său sensul cuvântului «dreptate» (δικαιοσύνη)[17] sub forma unei conversații pe care o are în special cu iudeii. În gândirea paulină, Legea Veche prezintă ideea de dreptate, însă nu are nicio putere să o ofere. Numai credinciosul în Iisus Hristos obține dreptatea lui Dumnezeu: «…dar dreptate a lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, pentru toți cei ce cred…» (Rm 3, 22).

Noțiunea de «dreptate», din punct de vedere biblic, se raportează la întregul conținut al Revelației divine, oferită întregii umanități spre a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu[18]. «Dreptatea lui Dumnezeu» (ἡ δικαιοσύνη τοῦ Θεοῦ) indică însușirea sau atributul și lucrarea lui Dumnezeu. El este din fire drept și lucrează dreptatea pe care o dăruiește și o împărtășește și oamenilor ca pe un dar și sub formă de har lucrător spre a-i aduce în starea de înfiere și de dreptate de dinainte de căderea în păcat a protopărinților noștri[19]. Dreptatea lui Dumnezeu vine de la El – prin credință, aceasta fiind o dreptate harică. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu este: «fără lege» (χωρὶς νόμου), «prin credință» (διὰ πίστεως), ea nu este decât mărturisită de Lege și de prooroci: «Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat în afara Legii, de Lege și de prooroci fiind mărturisită, dar dreptate a lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, pentru toți cei ce cred, fiindcă nu există deosebire, de vreme ce toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu…» (Rm 3, 21-23)[20]. În accepțiunea Sf. Ioan Gură de Aur «dreptatea lui Dumnezeu» se arată pentru cei care cred: «…dar dreptate a lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, pentru toți cei ce cred…» (Rm 3, 22), în timp ce mânia Sa: «…se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr…» (Rm 1, 18)[21].

Începând cu cap. 3, v. 21, Sfântul Pavel oferă un răspuns nou și clar problemei legate de «dreptatea lui Dumnezeu» (ἡ δικαιοσύνη τοῦ Θεοῦ[22]): «Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat în afara Legii, de Lege și de prooroci fiind mărturisită» (Νυνὶ δέ χωρὶς νόμου δικαιοσύνη θεοῦ πεϕανέρωται, μαρτυρουμένη ὑπὸ τοῦ νόμου καὶ τῶν προϕητῶν – Rm 3, 21). Momentul istoric al descoperirii acestei dreptăți este

„moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, pentru păcatele noaste, «ca jertfă de ispășire»: «…de vreme ce toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, cei ce în dar se înreptățesc cu harul Său prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus, pe care Dumnezeu L-a rânduit jertfă, curățire prin credința în sângele Lui, ca să-Și arate dreptatea – prin aceea că a trecut cu vederea păcatele făcute înainte întru îngăduința lui Dumnezeu – ca să-Și arate dreptatea în vremea de acum, spre a fi El drept și îndreptându-l pe cel din credința în Iisus» (Rm 3, 22-26) și minunata Sa înviere care este izvorul îndreptării noastre «Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noaste și a Înviat pentru îndreptarea noastră» (Rm 4, 25)[23]”.

Așadar, starea de dreptate și de îndreptare în limbajul teologic paulin și în cel hrisostomic este aceea de „răscumpărare sau de mântuire prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin care păcatul și moartea aduse în lume prin căderea protopărinților noștri sunt distruse”[24]: «fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu» (Rm 3, 23). Începutul și sfârșitul îndreptării este Hristos. El a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră: «Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptați prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie» (Rm 5, 8-9). În concepția Sf. Ioan Gură de Aur, iconomia mântuirii, potrivit textului din Rm 5, 8-9, cuprinde o serie de fapte formate din mai multe acte, și anume «că Hristos a murit, că a murit pentru cei necucernici… că ne-a împăcat, că ne-a mântuit, ne-a îndreptat, ne-a făcut nemuritori, că ne-a făcut fii și moștenitori» (ὅτι ἀπέθανε, …ὅτι ὑπὲρ ἀσεβῶν, …ὅτι κατήλλαξεν, …ὄτι ἒσωσεν, …ὄτι ἐδικαίωσεν, …ὄτι ἀθανάτους ἐποίησεν, …ὄτι υίοὐς εἰργάσατο καἰ κληρονόμους)»[25].

Prin Pătimirea și prin Moartea Sa, El a adus moarte păcatului. El, Care nu era supus păcatului, a murit pentru păcatul nostru, înlăturându-l și surpându-i toată puterea. Universalitatea păcatului a atras după sine universalitatea îndreptării. Atunci când Apostolul Pavel vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu prin credință, el înțelege că această dreptate se revarsă asupra tuturor celor care cred[26]: «îndreptați prin credință, să avem pacea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos» (Δικαιωθέντες οὖν ἐκ πίστεως εἰρήνην ἔχομεν πρὸς τὸν θεὸν διὰ τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ[27]). Manifestarea dreptății lui Dumnezeu se relevă prin faptul că Dumnezeu îl îndreaptă pe cel credincios, iar cel credincios este îndreptat, devenind astfel drept: «Întru îngăduința lui Dumnezeu – ca să-Și arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi El Însuși drept, și îndreptând pe cel ce trăiește din credința în Iisus» (Rm 3, 26)[28]. Dreptatea lui Dumnezeu, descrisă în Epistola către Romani, este considerată de către Sf. Ioan Gură de Aur ca fiind viața harică pe care Dumnezeu o oferă tuturor fiilor Lui, adică tuturor celor care cred în mântuirea realizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Această viață harică, ca efect al înrâuririi dreptății lui Dumnezeu, începe prin preamărirea și participarea la slava Tatălui: «Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rm 6, 11)[29].

Noţiunea paulină de prezentare a dreptăţii lui Dumnezeu se leagă de teologia profetică. Această dreptate, care realizează opera de mântuirie, constituie un laitmotiv al mesajului Apostolului neamurilor[30]. Dreptatea lui Dumnezeu se relevă pentru cei care cred în Dumnezeu, iar dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate dovedită. Se înţelege că înainte de apariţia ei, umanitatea se afla într-o stare de păcat, iar pentru a demonstra acest lucru Sfântul Pavel creează o imagine în care prezintă, atât starea iudeilor, cât şi pe cea a păgânilor înainte de venirea lui Hristos. În concordanță cu viziunea paulină, și Sf. Ioan Gură de Aur insistă asupra paralelismului dintre iudei și păgâni în dorința lor de a fi drepți. Iudeii nu au găsit dreptatea în Lege, deoarece ei nu au împlinit Legea, ci, dimpotrivă, au încălcat-o. La început, păgânii l-au contestat pe Dumnezeu, Cel care Se manifesta înaintea lor în creaţie prin intermediul revelației naturale: «Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiincă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi…» (Rm 1, 19-20); ei întorcându-se spre idoli: «Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor» (Rm 1, 23).

Sf.Ap. Pavel foloseşte aici vocabularul ştiinţific pentru a stigmatiza nebunia umană care s-a întors la început de la cunoaşterea lui Dumnezeu. În timp, păgânii, mergând pe o altă cale, au găsit o dreptate mai mare decât aceea a Legii, respectiv dreptatea sau îndreptarea din credință. Ei au găsit dreptatea fără să o caute, chiar o dreptate mai mare decât cea a Legii. Dacă iudeii nu au găsit dreptatea, aceasta a fost cauzată de faptul că ei nu au căutat-o prin credință, ci prin faptele Legii, căci toată încrederea și tot harul vin din credință[31]. Dacă dreptatea iudaică este numită dreptate proprie, dreptatea care vine din credință este numită «dreptatea lui Dumnezeu», pentru că ea vine din harul de sus. În fond, există o singură dreptate, dreptatea credinței. În ea a fost recapitulată și dreptatea Legii, încât cel care o împlinește pe prima, adică credința, o împlinește și pe a doua, respectiv Legea: «căci sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui care crede» (τέλος γὰρ νόμου Χριστός εἰς δικαιοσύνην παντὶ τῷ πιστεύοντι)[32]. Dacă Hristos este sfârșitul Legii, acela care nu Îl are pe Hristos, chiar dacă pare să aibă dreptatea după Lege, în realitate nu o are, în timp ce acela care Îl are pe Hristos a împlinit totul, chiar dacă nu împlinește Legea[33].

Sfântul Pavel ține să precizeze faptul că Legea nu mântuiește, în timp ce harul oferă și dreptatea lui Hristos și pe cea a Legii. Dreptatea sau mântuirea prin credință este izvor de slavă, o slavă mai înaltă decât aceea a faptelor, mântuirea fiind chiar arătarea lui Dumnezeu[34]. În fața judecăţii lui Dumnezeu și iudeii și păgânii vor fi pedepsiţi pentru păcatele lor, mai întâi iudeii, apoi păgânii. Într-o prezentare mai directă în această perspectivă, Apostolul Pavel respinge pretenţiile iudeilor. Nici numele de iudeu, nici circumstanţele nu îi pot salva de judecată. Iudeii pretind o superioritate religioasă[35], însă păcatele lor aduc defăimare lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu, eveniment eshatologic prezis de Lege şi de profeţi, s-a manifestat în epoca mesianică prin moartea pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta desemnează Jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Întrupat Își asumă păcatele oamneilor și îl împacă pe om cu Dumnezeu, Creatorul său. Prin aceasta, El și-a arătat intenţia de a-i ierta pe cei care aveau credință în El.

Această expunere densă a mesajului paulin reaminteşte tezele fundamentale exprimate într-un limbaj tehnic propriu epistolei: dreptate, iertare și mântuire, concluzionând faptul că dreptatea lui Dumnezeu aduce eliberarea din păcat și din moarte. Aşadar, «dreptatea lui Dumnezeu», în viziunea Apostolui Pavel și a Sf. Ioan Gură de Aur, este aceea pe care Dumnezeu a întruchipat-o în opera de mântuire împlinită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Pătimirea și Jertfa Sa suferită pentru păcatele omenirii, singura Jertfă în măsură să îl împace din nou pe om cu Dumnezeu şi să restabilească deplin comuniunea dintre ei.

Concluzii

Sfântul Pavel a rămas în istoria Bisericii noastre ca un misionar înţelept şi devotat. Călătoriile sale misionare, iar mai târziu epistolele sale au devenit sursă de inspiraţie pentru cei care au dorit să aprofundeze răspândirea învăţăturii creştine. Credinţa nestrămutată şi curajul său au făcut posibilă propovăduirea mesajului mântuirii la celelalte neamuri care formau Imperiul Roman. Apostolul a fost cel care a dat startul culturii creştine în marşul ei triumfător, tot mai mult spre partea apuseană a Europei. Ca Apostol al neamurilor, el L-a propovăduit pe Hristos tuturor celor care au fost receptivi la mesajul său şi au dorit să se împărtăşească de noua învăţătură a lui Iisus Hristos. Apariţia sa în istorie a fost determinantă pentru neamuri, și spunem aceasta deoarece, prin propovăduirea sa, neamurile au descoperit vestea cea bună a mântuirii aduse de Hristos. Deşi se considera cel mai mic dintre Apostoli, el a devenit şi s-a consacrat ca Apostol al neamurilor, și nu doar că le-a vestit acestora Evanghelia, dar a încercat mereu prin prezenţa sa, atunci când reuşea, sau prin epistolele sale, atunci când nu reuşea, să revină în mijlocul celor pe care i-a convertit, arătând prin această atitudine adevărata veleitate de părinte spiritual, care se îngrijeşte de copiii săi, pe care i-a iubit până la suprema jertfire, după modelul lui Hristos cel Răstignit şi pe care L-a propovăduit până la sfârşitul vieţii.

Între scrierile sale, Epistola către Romani s-a remarcat prin profunzimea învățăturilor transmise, dar și prin amplele discuții intrepretative și disputele doctrinare, am putea spune fără sfârșit, cărora le-a dat naștere textul paulin. Acesta probabil a fost și motivul pentru care Sf. Ioan Gură de Aur a consacrat Epistolei către Romani 32 de omilii exegetice pe aproape 300 de coloane din colecția patristică a abatelui J.P. Migne. De altfel, fondul doctrinar al Epistolei către Romani l-a determinat pe Sf. Ioan Gură de Aur să acorde o atenție specială și să facă o analiză exhaustivă a textului acestei epistole. Omiliile sale la Epistola către Romani reprezintă o adevărată comoară de înțelepciune, ele distingându-se prin gândire, eleganță și prin analiza termenilor. Marele arhiepiscop al Constantinopolului a dezvoltat magistral învățătura Sfântului Pavel despre dreptatea lui Dumnezeu, concluzionând că aceasta este viața harică pe care Dumnezeu o oferă tuturor fiilor Săi, adică tuturor celor care cred în mântuirea săvârșită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta de †Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Istitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 1621.

[2] Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2007, p. 34.

[3] În cuprinsul Epistolei către Romani, mai precis în cap. 15, „Apostolul neamurilor” mărturiseşte că prin puterea Duhului Sfânt a propovăduit Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim şi împrejurimile lui până în Iliria (Rm 15, 19). Din acel moment îşi propune să vestească Evanghelia şi în Apus, intenţiile sale vizând cetatea Romei şi Spania (Rm 15, 23-24).

[4] Αγ. Ιωαννησ ο Χρυσοστομοσ, „Ἑρμηνεία εἰς τὴν πρὸς Ῥωμαίους ἐπιστολήν”, β´, în: PG 60, 401.

[5] Mircea Eliade, Ion Culianu, Dicţionar al religiilor, Humanitas, București, 1993, pp. 246-248.

[6] Gheorghe Guțu, Lucius Annaeus Seneca – Viaţa, timpul şi opera morală, Ed. Științifică, București, 1999, pp. 117-121.

[7] Josephus Flavius , Antichităţi iudaice, vol. 2, trad. de Ioan Acsan, Hasefer, București, 2002, p. 726.

[8] C. Suetonius Tranquillus, „Vita Claudii”, 25, 4, în: De Vita XII Caesarum, edited by Maximilian Ihm, <http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.02.0061%3Alife%3Dcl.%3Achapter%3D25%3Asection%3D4>, 2 april. 2018.

[9] Constantin Preda, „Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor”, în: Studii Teologice, SN, 54 (2002) 1-2, pp. 46-47.

[10] Ipoteza Bisericii Apusene referitoare la faptul că Sfântul Petru a întemeiat Biserica din Roma este îndoielnică, deoarece, „conform FA 12, 4 şi 15, 17, în timpul persecuţiei începută de Irod Agripa împotriva apostolilor, şi în care Iacob cel Mare a fost decapitat (44 d.Hr.), Sfântul Apostol Petru era închis la Ierusalim, iar în timpul Sinodului Apostolic de la Ierusalim (49-50) Apostolul Petru era din nou prezent (FA 15, 7), dar fără a manifesta prerogative conducătoare sau ierarhice ca unul care a întemeiat o Biserică. Mai mult, Sf.Ap. Pavel ar fi cunoscut acest lucru, iar dacă Sf.Ap. Petru ar fi fost în Roma în timpul scrierii Epistolei către Romani, acesta nu ar fi uitat să îi trimită salutările lui” (Petre Romanescu, Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Studiu istorico-critic, Tipografia Al. Codreanu, Focșani, 1912, pp. 48-49).

[11] The Greek New Testament, edited by Kurt Aland et alii, United Bible Societies, London, 1975, p. 529.

[12] Cornelius Tacitus, Annales XV, 44, edited by Charles Dennis Fisher, <http://www.perseus. tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.02.0077%3Abook%3D15%3Achapter%3D44>, 2 april. 2018.

[13] Pr. Sabin Verzan, „Preoția ierarhic sacramentală în primele Biserici întemeiate în lumea păgână (partea a III-a)”, în: Ortodoxia, 42 (1991) 1, p. 62.

[14] Legislaţia romană prevedea că orice cult, pentru a funcţiona, avea nevoie de o aprobare conferită prin lege. Creştinismul, neprimind o astfel de aprobare, va fi considerat religie nepermisă, iar adepţii lui puteau fi urmăriţi. Tertulian şi Sulpiciu Sever vorbesc despre un decret din timpul lui Nero, din anul 64, dat ulterior redactării Epistolei către Romani, concretizat în formula «non licet esse vos (nu este permis să existaţi)», numit şi Institutum Neronianum.

[15] Pr. S. Verzan, „Preoția ierarhic sacramentală…”, p. 66.

[16] Pr. Ioan G. Coman, „Raportul dintre justificare și dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani”, în: Ortodoxia, 27 (1966) 2, p. 199.

[17] Maurice Carrez, Francois Morel, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. de G. Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999, p. 80.

[18] Gerhard Kittel et alii (eds.), Theological Dictionary of the New Testament, vol. 2 (Δ-Η), transl. by de G.W. Bromiley, D. Litt, Eerdmans, Grand Rapids, 1999, pp. 198-201.

[19] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 140.

[20] Nadim Tarazi, „Relația dintre botez și înviere în viața credinciosului după Epistola către Romani”, în: Studii Teologice, 16 (1974) 1-2, p. 60.

[21] Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia a IV-a”, în: Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Romani, trad. de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1906, p. 38.

[22] Nicholas T. Wright, Paul in Fresh Perspective, Fortress Press, Minneapolis, 2005, p. 30.

[23] Pr. Simion Todoran, „Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Studiu introductiv”, în: Credința Ortodoxă, 1 (1996) 3, p. 31.

[24] J.A. Jesu Macias, La dotrina de la justificatiόn en el comentario de S. Juan Crisόstomo a los Romanos, Dissertatio, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 1951, pp. 206-207.

[25] Αγ. Ιωαννησ ο Χρυσοστομοσ, „Ἑρμηνεία εἰς τὴν πρὸς Ῥωμαίους ἐπιστολήν”, în: PG 60, 470.

[26] Pr. I.G. Coman, „Raportul dintre justificare și dragoste…”, p. 209.

[27] Αγ. Ιωαννησ ο Χρυσοστομοσ, „Ἑρμηνεία εἰς τὴν πρὸς Ῥωμαίους ἐπιστολήν”, în: PG 60, 467.

[28] Kieran J. O’Mahony, Theology for Today. The Pauline Writings, 2 vol., The Priory Institute, Dublin, 2009, p. 104.

[29] Pr. S. Todoran, „Epistola către Romani”, p. 32.

[30] Pr. Nicodim Belea, „Personalitatea Sfântului Apostol Pavel şi sufletul modern”, în: Revista Teologică, 26 (1936) 3-4, pp. 99-106.

[31] Αγ. Ιωαννησ ο Χρυσοστομοσ, „Ἑρμηνεία εἰς τὴν πρὸς Ῥωμαίους ἐπιστολήν”, ις´, în: PG 60, 563-564.

[32] Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Romani, p. 297.

[33] Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Romani, p. 297.

[34] Αγ. Ιωαννησ ο Χρυσοστομοσ, „Ἑρμηνεία εἰς τὴν πρὸς Ῥωμαίους ἐπιστολήν”, η´, PG 60, 453-454.

[35] Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, trad. de †Veniamin Costachi, îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi cuvânt înainte de Florin Stuparu, Sophia, București, 2005, pp. 106-107.