Autor: Marian Vild
* Studiul a fost publicat în revista Studii Teologice 3 (2017): 131-148.
Keywords: Holy Scriptures, ascetical literature, Bible and spiritual life, present relevance of biblical texts, Bible and the Jesus Prayer.
Abstract
Over the last 50 years or so research on the patristic reception of the Scripture has brought to light the belief of the Fathers that the biblical text cannot be interpreted in depth, or authentically, without the grace of the Holy Spirit who has inspired the biblical authors. In this sense, the patristic tradition emphasizes that the interpretation of the Scripture is a gift of the Holy Spirit, and that the interpreter, or the exegete, is a charismatic one. Starting from this, the present study analyses the patristic tradition regarding the place of the Scripture in the spiritual life, in general, in order to answer the question about the utility of the Bible to those who do not yet possess the grace of the Holy Spirit. To this end, a series of patristic texts will be quoted and analysed, texts that demonstrate the place and the role of the Scriptures in the life of the believers. Guided by the patristic texts, the discussion will proceed along the following lines: 1) Scripture as a permanent guide and support in the Christian life; 2) the Scripture-Prayer binomial in the dynamics of spiritual life; 3) the purpose of reading and interpreting biblical texts according to the ascetical tradition; 4) the appeal to the Scriptures as an encounter and dialogue with the divine Logos.
Preliminarii
Numeroase studii relativ recente pun în lumină un aspect esenţial al exegezei Părinţilor, şi anume imposibilitatea omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel Care Se revelează în dumnezeieştile Scripturi în afara experinţei sau experierii lui Dumnezeu, mai concret, a Duhului lui Dumnezeu – „Ermineutul” prin excelenţă[1]. Într-adevăr, în acest sens, tradiţia patristică este foarte clară şi unanimă. Astfel, de la interpretarea celor două harisme enigmatice din fruntea listei pe care Sf.Ap. Pavel o dă în 1 Co 12, 8, şi anume, «λόγος σοφίας» şi «λόγος γνώσεως», ca desemnând harisma interpretării, respectiv, pe cea a înţelegerii Sfintei Scripturi[2] şi până la cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul care subliniază necesitatea înţelegerii duhovniceşti a Scripturii pentru aflarea lui Dumnezeu[3]; sau, de la afirmaţia Sf. Ioan Gură de Aur potrivit căruia este nevoie de descoperirea Duhului şi nu de înţelepciune omenească în înţelegerea Scripturilor[4] şi până la Sf. Grigorie Palama, care arată că deşi mulţi îşi revendică învăţătura pe temeiul Sfintei Scripturi, sunt daţi în vileag ca fiind împotriva acestora de către Părinţii care grăiesc luminaţi de Duhul[5], întreaga literatură patristică este consecventă în a afirma, în diferite contexte, realitatea faptului că exegeza este roadă a Duhului. Această realitate nu trebuie înţeleasă, însă, la modul general sau formal. Cu alte cuvinte, deşi vorbim despre primirea Duhului încă de la Mirungerea ce urmează Botezului, precum şi de părtăşia Duhului prin Sfintele Taine, harisma interpretării Scripturii presupune mai mult decât apartenenţa formală la comunitatea eclezială. Practic, este vorba de un progres în viaţa spirituală, progres care presupune trecerea de la etapa eliberării de patimi, la cea a iluminării.
Într-adevăr, în sinteza parcursului duhovnicesc, se vorbeşte în teologia ortodoxă de cele trei etape ale acesteia, şi anume: purificarea, iluminarea şi unirea cu Dumnezeu sau desăvârşirea. Fiecare dintre aceste etape având mai multe caracteristici şi subetape. Trebuie să remarcăm aici faptul că înţelegerea duhovnicească a Scripturii este una din roadele încheierii purificării, adică a rezultatului eliberării de patimi, după cum susține Părintele Stăniloae:
„Lumina Duhului din mine se proiectează asupra Scripturii, penetrând zidul textului, care acoperă lumina sau Duhul din ea, sau lumina din ea se face cunoscută celor ce au ochi pentru ea. De aceea lumina din mine nu e o lumină subiectivă, ci tot lumina obiectivă a Duhului Sfânt pe care am dobândit-o prin purificarea de patimi şi prin îndelungatul exerciţiu al cugetării la Dumnezeu şi al rugăciunii”[6].
Înţelegem, astfel, că în tradiţia Bisericii depăşirea zonei istorice şi filologice în procesul lecturii şi tâlcuirii textului biblic este în directă legătură cu purificarea de patimi, şi că duhul, care se dă credincioşilor prin Sfintele Taine, rămâne şi devine lucrător în omul purificat, astfel încât Scripturile îi sunt accesibile la nivelul lor cel mai profund.
Aşa cum deja am afirmat, această realitate este clar exprimată la Părinţi, studiul de faţă dorind să lămurească rolul şi locul Scripturilor în viaţa spirituală a credincioşilor care nu au reuşit încă să treacă de etapa purificării, adică a majorităţii acestora. De asemenea, studiul se doreşte o modestă contribuţie la definirea mai clară a abordării Scripturilor la nivelul studiilor biblice academice, tocmai pentru că, de cele mai multe ori, studenţii teologi şi profesorii lor nu se regăsesc în situaţia de a fi înaintaţi duhovniceşte. Discursul savanţilor ortodocşi care clamează ideea posibilităţii înţelegerii Scripturilor doar la acest ridicat nivel duhovnicesc se loveşte de realitatea crudă a nivelului nu foarte ridicat al profesorilor, studenţilor şi credincioşilor simpli. Cu alte cuvinte, deşi este clar că idealul şi ţinta înţelegerii Scripturii este prezenţa Duhului, cu ajutorul Căruia, prin împreună-lucrare, omul purificat poate ajunge la înţelesurile adânci ale Scripturilor, ce se întâmplă cu cei care sunt la începuturile vieţii duhovniceşti? Dacă, din perspectiva tradiţiei Răsăritene, tâlcuitorul este un harismatic, cei care nu au această harismă pot lectura şi interpreta Scripturile? Sau acest lucru este apanajul strict al omului duhovnicesc? Ce ne învaţă lunga tradiţie ascetică a Bisericii în acest sens? De asemenea, dacă interpretarea duhovnicească o au doar cei ajunşi la starea iluminării, aşa cum am văzut, şi dacă exegeza de tip istorico-critic are limitele şi sterpiciunea ei[7], există şi o altă abordare posibilă pentru studiile academice? Avem răspunsuri în tradiţia patristică în acest sens?
Plecând de la aceste consideraţii şi întrebări, vom încerca să vedem ce ne spune tradiţia Bisericii consemnată în scrierile Părinţilor (mai cu seamă în literatura ascetică) despre rolul Scripturilor în viaţa spirituală a credincioşilor începători, cei care deşi au primit şi primesc Duhul, îl alungă degrabă prin căderile lor, cei care se luptă cu patimile şi se străduiesc să se deschidă harului dumnezeiesc, dar încă nu au înaintat foarte mult pe această cale.
Scriptura ca povăţuitor sau suport permanent în viaţa duhovnicească
Lectura şi meditaţia textului Sfintei Scripturi erau practicile obişnuite ale monahilor din pustia Egiptului. Astfel, bunăoară, se spune că un grup de monahi a venit la Avva Antonie, iar acesta vrând să-i încerce i-a întrebat începând cu cei mai mici (adică cu începătorii) cum se tâlcuieşte un cuvânt al Scripturii şi, după fiecare răspuns, bătrânul remarca: «încă nu ai aflat» şi abia când Avva Iosif, răspunde sincer că nu ştie, Avva Antonie îl laudă zicând că acesta a aflat calea[8]. De aici înţelegem că, în concepţia Părinţilor, Scriptura era abordată permanent, dar cu multă smerenie, fiind asumată ideea că pentru a înţelege textul acesteia este nevoie de mai mult decât de simpla lectură şi cunoaştere umană. Desigur, acest lucru nu înseamnă că Scriptura era ignorată la nivelul literei. Probabil cel mai bun exemplu pentru importanţa textului biblic în sine la Părinţii pustiei este zicerea Avvei Antonie despre cele trei lucruri fundamentale pe care trebuia să se întemeieze practica monahală, şi anume: conştientizarea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu, temeiul din Scripturi pentru orice acţiune şi statornicia în locul în care monahul s-a aşezat[9]. Aşadar, pentru orice demers, nevoitorul trebuia să aibă temei din Scripturi, lucru ce ţine, fără niciun fel de îndoială, de cunoaşterea cât se poate de amănunţită a textului biblic. Această cunoaştere începea cu lectura şi memorarea textelor biblice, de la Cartea Psalmilor care a fost prima carte de cult a Bisericii (memorarea şi recitarea ei zilnică fiind o tradiţie încă vie atât în lumea monahală, cât şi în cea a mirenilor până astăzi) şi până la texte extrem de extinse din Vechiul şi Noul Testament. Aşa, bunăoară, se spune că Avva Daniil putea să recite până la 10.000 de versete pe zi, lucrare care se săvârşea în timpul rucodeliei[10]. Deşi se ştie că monahii nu aveau multe cărţi, există numeroase mărturii că ei se raportau permanent la textul biblic. În acest sens îl amintim aici doar pe Avva Sisoe despre care se spune că citea Scriptura în chilie[11] şi pe Avva Nistero care îl îndemna pe Sf. Ioan Casian să înveţe Scripturile pe de rost[12]. Într-adevăr, în altă parte, ni se spune că aceasta era practica curentă a monahilor, şi anume, să grăiască din Scriptură şi din cuvintele Părinţilor[13]. Însă Avva Nistero atenţionează asupra faptului că accesul la înţelegerea textului şi la un real folos din lectura şi memorarea lui este în directă legătură cu procesul curăţirii de patimi, altfel, toată ştiinţa Scripturilor, în loc să lumineze, mai mult întunecă:
«Despre aceştia, care par a dobândi un oarecare chip al ştiinţei, sau despre cei ce stăruie în citirea cărţilor sfinte şi în învăţarea pe dinafară, cu grijă, a Scripturilor, dar nu-şi părăsesc patimile trupeşti, se spune frumos în Pilde: „Inel de aur în râtul porcului, aşa este femeia frumoasă şi fără minte” (11, 22). Într-adevăr la ce-i foloseşte cuiva să se exprime cu podoaba cuvintelor cereşti şi cu acea înfăţişare înaltă a Scripturilor. dacă prin simţăminte şi fapte urâte tăvăleşte în noroi frumuseţea credinţei şi o pătează cu murdăria poftelor sale? Ştiinţa, care este o podoabă pentru cel care o foloseşte cum trebuie, pe aceştia nu numai că nu îi poate înfrumuseţa, dar îi umple de şi mai multă murdărie»[14].
Aşadar, lectura, memorarea, recitarea, înţelegerea şi tâlcuirea textului biblic, absolut necesare încă de la începutul vieţii duhovniceşti, nu trebuie să fie doar un demers intelectual, raţional, ci unul existenţial, fiind necesară angajarea plenară, a întregii fiinţe a nevoitorului; cuvintele Scripturii fiind roditoare pe măsura lepădării patimilor, precum şi a deschiderii şi disponibilităţii ascultării de Dumnezeu. Probabil, în acest sens, în Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, se aminteşte de „nelucrarea” Scripturilor în sufletul care nu s-a lepădat de păcate[15]. Chiar în procesul curăţirii, lectura Scripturii este înţeleasă ca fundamentală:
«Sfinţii Părinţi care ne învaţă să ne micşorăm patimile şi să ne curăţim inima de gândurile rele numai prin poruncile lui Hristos, stabilesc ca regulă pentru cei aflaţi pe treapta făptuirii (lucrării) să aibă drept cele mai tari arme două lucruri: frica de Dumnezeu şi aducerea aminte de Dumnezeu ca fiind de faţă…, la care mai adaugă şi să aibă aducerea-aminte de moarte şi gheenă, precum şi citirea Sfintelor Scripturi»[16].
Oricum, raportarea permanentă la Scripturi se face întrucât prin ele avem acces la Lumina-Hristos, desigur, pentru cel ce se apropie cu inima deschisă, așa cum arată Sf. Siluan Athonitul:
«Cuvântul lui Hristos este duh şi viaţă veşnică, plinătatea iubirii şi bucuria cerurilor. Cuvântul lui Hristos este nezidita Dumnezeiască lumină… El se îndreaptă nu către judecata logică superficială, ci către inima adâncă a omului, şi cel ce, în întâmpinarea lui, îşi va deschide inima până în străfunduri spre a primi în chip vrednic această Dumnezeiască lumină, spre a se contopi cu ea întru una, se va face asemenea lui Dumnezeu»[17].
Până la asemănarea cu Dumnezeu, recitarea Scripturii unită cu postul ajută la îndepărtarea gândurilor păcătoase, așa cum arată unul din sfaturile pe care le dă Avva Macarie Egipteanul: «Posteşte până seara şi te nevoieşte; şi zi pe de rost Evanghelia şi din celelalte Scripturi; şi de-ţi va veni vreun gând, niciodată să nu iei aminte jos, ci totdeauna sus; şi îndată Domnul îţi ajută»[18]. Ţinând cont de toate acestea, Sf. Epifanie al Salaminei afirmă că «mare întărire spre a nu păcătui este citirea Scripturilor»[19] şi «mare prăpastie şi adâncă groapă este neştiinţa Scripturilor»[20]. Tocmai de aceea, în tradiţia ascetică răsăriteană, începătorii căutau un duhovnic iscusit, un povăţuitor, dar iscusinţa lui era vădită şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. Astfel, în sec. al XVIII-lea, Sf. Paisie Velicikovski se plânge în Autobiografia sa de faptul că mergând în Sfântul Munte nu a găsit mulţi părinţi care să mai cunoască Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinților Părinţi. Legătura cu duhovnicul său, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, se baza și pe exigența amintită. Într-adevăr, stareţul Paisie îl descrie pe stareţul Vasile ca fiind în vremea aceea fără egal în cunoaşterea Scripturilor, Părinţilor şi canoanelor Bisericii, precum şi în discernământul duhovnicesc[21].
În lipsa unui povăţuitor încercat, Sf. Vasile de la Poiana Mărului recomandă ca povăţuirea să fie acordată Scripturilor, dar cu verificarea fraţilor împreună-nevoitori: «Vrând Sfinţii Părinţi ca noi să nu fim prihăniţi de unele ca acestea (înşelare) ne poruncesc să cercetăm Sfintele Scripturi şi să ne lăsăm povăţuiţi de ele, având frate pe frate povăţuitor bun, după cum spune Petru Damaschinul…»[22]. De asemenea, Dumnezeiasca Scriptură este importantă şi în cazul celor înşelaţi, aceasta fiind unul din „leacurile” recomandate de Stareţul Vasile: «Dar acesta îşi are începutul în părerea şi rânduiala de sine (idioritmia), al căror leac e smerenia, cercetarea Scripturilor, şi sfatul duhovnicesc…»[23]. În general, stareţul Vasile arată că viaţa duhovnicească, pe care el o numeşte „lucrare” se învaţă şi se dobândeşte prin multă smerenie, raportarea permanentă la dumnezeieştile Scripturi şi multă sfătuire: «Şi aşa să ne învăţăm această lucrare în smerenie, cu multă cercetare a Sfintelor Scripturi şi cu sfatul celor experimentaţi»[24]. Desigur, toate îndemnurile şi cugetările citate, elaborate în context monahal, sunt perfect valabile pentru orice nevoitor. Acest lucru devine evident dacă citim omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, care, în mod repetat şi extins, îndeamnă pe auditorii săi, în majoritate mireni, la o raportare permanentă la textul inspirat al Sfintei Scripturi:
«N-ați auzit pe Pavel spunând că: „s-au scris toate acestea spre povățuirea noastră” (1 Co 10, 11)? Dacă ar trebui să iei Sfânta Evanghelie în mâini n-ai face-o, dacă ți-ar fi mâinile nespălate! Pentru ce, așadar, nu socotești că cele cuprinse în ea sunt cu mult mai de preț? O astfel de socotință a întors totul cu susul în jos! Vrei să știi ce mare folos ai de pe urma citirii Sfintelor Scripturi? Cercetează-te să vezi ce gânduri îți vin în minte când auzi cântându-se un psalm și ce gânduri îți vin când auzi un cântec de lume! Ce gânduri îți vin când ești în biserică și ce gânduri când ești la teatru! Și vei vedea câtă deosebire este între o stare sufletească și alta, deși sufletul este unul!»[25].
Mai mult, pentru Sf. Ioan Gură de Aur, ideea de a nu citi Scriptura (fie pentru că te îndoieşti că vei putea înţelege, fie din alte raţiuni) este o lucrare demonică care vrea să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu:
«Să nu disprețuim, așadar, auzirea Dumnezeieștilor Scripturi. Gândul acesta este un gând drăcesc, care nu ne lasă să vedem comoara, care nu ne lasă să ne îmbogățim. Diavolul ne șoptește la ureche că nu-i de niciun folos auzirea legilor lui Dumnezeu pentru că se teme ca nu cumva noi să trecem de la auzirea cuvintelor lui Dumnezeu la săvârșirea lor. Cunoscându-i viclenia, să ne întărim cu aceste arme pentru a-i zdrobi capul și a ajunge de nebiruit»[26].
Pentru evitarea oricărei amânări, Sfântul Ioan dă un sfat foarte practic, îndemnând credincioşii, ca imediat după ce au sosit acasă de la biserică, să adune familia şi să citească Sfânta Scriptură şi să o tâlcuiască în direcţia celor auzite la biserică, această practică fiind absolut necesară pentru o viaţă creştină autentică[27].
Scriptură şi rugăciune
Există, cu siguranţă, o legătură specială între rugăciune şi Scriptură în tradiţia ascetică răsăriteană. Această legătură este oarecum facilitată de faptul că o parte a rugăciunilor creştine (şi acest lucru este vizibil mai cu seamă în cultul public) sunt alcătuite din fragmente biblice. Această legătură este deosebit de complexă. Pe de o parte, există această preluare a textelor scripturistice în rugăciune şi în cult (de pildă, Cartea Psaltirii, a fost prima carte de rugăciuni a Bisericii, folosită atât individual cât şi cultic, sau aşa numitele macarisme – Mt 5, 3-12 – care au intrat destul de devreme în cultul Bisericii), pe de altă parte, în ceea ce priveşte Noul Testament, fragmente ale acestuia erau deja, în momentul redactării sale, imne folosite în cultul creştin (bunăoară imnul hristologic din Flp 2, 6-11)[28]. Din această perspectivă, există o interdependenţă între Scriptură şi cult, ca manifestări ale aceluiaşi Trup al lui Hristos: Biserica. În Noul Testament găsim mărturii ale prezenţei imnografiei în Biserica primară. Astfel, Sf.Ap. Pavel face distincţie între: «psalmi», «laude» şi «cântări duhovniceşti» (Ef 5, 19; Col 3, 16), ultimele fiind, evident, producţii de factură creştină.
În orice caz, rugăciunea este conectată întotdeauna cu Scriptura, în tradiţia răsăriteană. Există o interdependenţă între acestea două în dinamica vieţii duhovniceşti: Scriptura pregăteşte mintea şi o face aptă pentru rugăciune, în timp ce rugăciunea curăţă şi „deschide” mintea spre pătrunderea înţelesurilor adânci ale Scripturii. Probabil că cele mai frumoase cuvinte care au fost scrise pentru a ilustra această relaţie specială în tradiţia ascetică răsăriteană sunt cele ale Sf. Isaac Sirul:
«Citirea (Scripturii) este în chip vădit izvorul şi mama rugăciunii şi prin ea suntem purtaţi spre iubirea de Dumnezeu a cărui dulceaţă picură necontenit în inima noastră ca mierea dintr-un fagure, în vreme ce sufletul nostru saltă la gustul pe care-l revarsă în el lucrarea ascunsă (a rugăciunii) şi citirea (Scripturii)»[29].
De asemenea, el vorbeşte, la modul practic (cu siguranţă din propria experienţă), despre modul efectiv al combinării lecturilor biblice cu practica rugăciunii:
«…de aceea, să cazi adeseori cu faţa la pământ în locul unde stai cu Scriptura în mână și continuă-ţi astfel implorările; în acest fel, convorbirea cu Scriptura se va amesteca cu rugăciunea şi lumina pe care o vei primi din amândouă părţile va spori spre desfătarea sufletului tău. Rugăciunea îţi va fi astfel dulce, din pricina citirii, iar în citirea ta vei fi iarăşi luminat prin cheile rugăciunii. Căci prin rugăciune se deschide gândirii uşa înţelegerilor, iar aceste înţelegeri minunate stârnesc la rândul lor mai mult dorinţa de rugăciune, potrivit contemplării lor primite (în citire)»[30].
Acest mod de nevoinţă, în care elementele principale sunt Scriptura şi rugăciunea, practicată cu sinceritate, dedicare şi smerenie, garantează apropierea autentică de Dumnezeu. Această practică trebuie păstrată în pustie şi în lume, afirmă Sf. Isaac Sirul, iar rezultatul ei deschide calea spre experienţe duhovniceşti care nu se pot exprima în cuvinte omeneşti: «În ticăloşia mea nu sunt în stare să-ţi arăt nici în zece mii de cărţi ce se va naşte în tine din această lucrare»[31].
Desigur, rugăciunea este integrată în conceptul patristic de pocăinţă. Aceasta din urmă presupune lacrimi de umilinţă, pocăinţa cu lacrimi şi cu zdrobirea inimii fiind o practică extrem de des întâlnită în tradiţia ascetică. Umilinţa şi plângerea, ca expresii ale pocăinţei adânci, lăuntrice, sunt ajutate de rugăciune şi de citirea Sfintelor Scripturi, zice avva Theodor[32]. Mai mult, tot prin rugăciune, mai precis prin rugăciunea inimii, se ajunge în tradiţia isihastă la înţelegerea profundă a Scripturilor. Sf. Vasile de la Poiana Mărului distinge între rugăciunea inimii lucrătoare (recomandată tuturor) şi rugăciunea inimii contemplativă, care este darul lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este cea care deschide înţelesurile adânci ale Scripturilor, iar în afara ei acestea rămân inaccesibile: «Iar întrucât Sfinţii Părinţi spun că sfinţita rugăciune a minţii este cheia dumnezeieştilor Scripturi, este evident că aceia care nu vor să o înveţe nu pot înţelege deloc sensul (puterea) Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi»[33].
Duetul rugăciune-Scriptură, aşa cum apare el în practica ascetică răsăriteană, arată o altă dimensiune a textului biblic în comunitatea creştină. Acesta are o valoare deosebită în nevoinţa ascetică, întrucât, conţinând cuvinte inspirate, apelul la acestea pune sufletul în legătură cu Dumnezeu, curăţă mintea şi lucrează în inimă pe măsura deschiderii şi sincerităţii. Împreună cu rugăciunea, Scriptura este astfel, un jalon important în dinamica despătimirii.
Scopul exegezei
Aşa cum deja am văzut în subcapitolele precedente, în gândirea Părinţilor răsăriteni citirea şi tâlcuirea Scripturii este integrată în viaţa lor duhovnicească, în viaţa eclezială. Există o dinamică spre asemănarea cu Dumnezeu care se face prin tot ceea ce înseamnă asceza creştină: lupta cu patimile, înfrânarea, rugăciunea etc. În această dinamică care vizează împlinirea[34] şi până la urmă fericirea omului, Scripturile dumnezeieşti joacă un rol important. În acest sens, Sf. Grigorie al Nyssei afirmă:
«Ţinta vieţii virtuoase este fericirea. Căci orice faptă bună, care se face cu râvnă, are totdeauna în vedere un scop anumit. Şi precum medicina are în vedere sănătatea trupului, iar scopul agriculturii este procurarea mijloacelor de trai, tot aşa şi dobândirea virtuţii are în vedere fericirea celui ce trăieşte potrivit ei… Deci, definiţia fericirii omeneşti constă în asemănarea noastră cu Dumnezeu… Privită, la rândul ei, printr-o ordine creatoare şi firească, Psaltirea ne poate arăta însăşi calea spre fericire. Ea ne vorbeşte în chip creator şi felurit, într-o expunere în aparenţă simplă, despre metoda prin care putem să ajungem să dobândim fericirea»[35].
În această logică şi cu acest scop, Părinţii s-au raportat la personajele, evenimentele şi cuvintele Scripturilor, pe care le-au înţeles nu numai din punct de vedere istoric, ci şi paradigmatic pentru viaţa duhovnicească. Astfel, bunăoară, acelaşi Sf. Grigorie al Nyssei considera că Moise nu este doar un personaj istoric din cărţile Legii, ci un exemplu de virtute: «Deci vom lua în acest cuvânt pe Moise ca pildă a vieţii noastre, trecând mai întâi prin viaţa lui precum am aflat-o din cuvântul dumnezeiesc, apoi căutând în înţelesul ce reiese din istorie o pildă pentru virtute. Prin aceasta vom cunoaşte viaţa desăvârşită aşa cum poate fi trăită de oameni»[36]. Această direcţie, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu prin virtuţi, este legată de urmarea exemplelor biblice, scopul raportării la textul biblic fiind dobândirea virtuţii:
«Acestea, deci, câte le-am învăţat din istoria acestui bărbat, pe care am avut-o la îndemână, ţi le-am povestit pe scurt, deşi uneori a trebuit să lărgim cuvântul. Acum este timpul să o tâlcuim potrivit scopului („σκοπός”) nostru, viaţa pe care am înfăţişat-o, arătând care poate fi folosul celor spuse de noi mai înainte pentru viaţa întru virtute»[37].
Aşadar, tâlcuirea Scripturii are acest „scop” practic de dobândire a virtuţilor, facilitând întâlnirea cu Dumnezeu, deci, cu Adevărul, care este o Persoană. De aceea, Sf. Vasile cel Mare afirmă că textul biblic este o „cale” în acest sens: «Dar calea de căpetenie pentru descoperirea adevărului mântuitor este cercetarea Sfintelor Scripturi, pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi, care stau în faţa noastră vrednice de a fi imitate ca nişte icoane vii»[38]. Raportarea la dumnezeieştile Scripturi este, de asemenea, un exerciţiu de încurajare, tocmai pentru cei care, în lupta cu patimile fiind, sunt tentaţi să descurajeze. În acest sens, citim încă în apoftegmele părinţilor pustiei:
«Cunoscând, dar, o creştinilor, din Dumnezeieştile Scripturi [subl.ns.] şi din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dânsul şi prin pocăinţă greşelile lor cele mai dinainte le îndreptează şi că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei înnoroiţi cu păcate şi ca lâna şi ca zăpada să-i albească şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, aşa iarăşi, prin Sfântul proroc Iezechil, cu jurământ ne încredinţează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: „Eu sunt Domnul, Care nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă el şi să fie viu!”»[39].
Toate acestea şi multe altele care ar putea fi invocate aici din bogata literatură ascetică a Bisericii, arată că, în tradiţia răsăriteană, scopul final al raportării la textul biblic este unul eminamente practic, vizând diferitele aspecte ale vieţii duhovniceşti. Nu întâlnim la Părinţi curiozităţi gratuite, analize fără finalitate şi miză relevantă pentru viaţa spirituală, ci permanent preocuparea ca prin textul biblic să existe un progres în apropierea de Dumnezeu şi în transformarea omului. În acest sens, cunoaşterea Scripturilor pe care o propun Părinţii nu este una doar teoretică, ci invită la contemplarea lui Dumnezeu şi la participarea la viaţa Sa, posibile prin Întruparea lui Hristos.
Raportarea la Scripturi – întâlnire şi convorbire cu Logosul divin
Este cunoscut faptul că Părinţii Bisericii socotesc raportarea la Scripturi ca o întâlnire cu Logosul divin. Origen, bunăoară, considera că scopul tâlcuirilor biblice este să descopere învăţătura despre Sfânta Treime. Sf. Atanasie cel Mare avea ca ţel să descopere din Scripturi învăţătura despre Hristos – ambele poziţionări fiind ecouri ale contextului polemic în care cei doi au activat. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur, Scripturile nu sunt altceva decât o lungă scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu către omenire. Sf. Maxim Mărturisitorul înţelege Scriptura ca fiind una din cele trei întrupări ale Logosului.Toate acestea ne arată că dumnezeieştile Scripturi au fecundat întreaga gândire şi viaţă creştină. Ele devin temei, printr-un soi de actualizare, pentru experienţele concrete ale vieţii duhovniceşti din diferite contexte. Pentru a ilustra mai bine acest fel de a se raporta la Scriptură a Părinţilor, ne vom opri doar la două exemple, şi anume: 1) actualizarea pe care o face Sf. Vasile de la Poiana Mărului corectivului paulin din 1 Co 14, 19 şi 2) tradiţia isihastă a interpretării textului din 2 Tes 2, 6-7.
Sf. Vasile de la Poiana Mărului și 1 Co 14, 19
Secţiunea care cuprinde capitolele 12-14 din 1 Corinteni este bine cunoscută. Problema pe care o dezbate aici Apostolul, şi anume cea a harismelor, este provocată de preferinţa celor din comunitatea corinteană pentru harisma glosolaliei. Printre multele argumente pe care le aduce, Sfântul Pavel afirmă că mai de folos ar fi cinci cuvinte în limba vorbită decât 10.000 în altă limbă (sau «în limbă» – «ἐν γλώσσῃ»). Este extrem de interesant de urmărit ce actualizare dă Sf. Vasile de la Poiana Mărului, în sec. al XVIII-lea, acestor cuvinte. Citind aceste cuvinte, stareţul Vasile le aplică experienţei vieţii ascetice de tip isihast. Aşa se face că, urmând unei tradiţii interpretative mai vechi, el afirmă că Sfântul Pavel ar face aici aluzie la cinci cuvinte esenţiale, care nu ar fi altele decât cele care alcătuiesc rugăciunea inimii în forma ei mai scurtă:
«Dar numai despre această scurtă rugăciune de cinci cuvinte potrivit Apostolului [Pavel, 1 Co 14, 19, subl.ns.]: «1) Doamne, 2) Iisuse, 3) Hristoase, 4) miluiește, 5) -mă!» a scris cel dintâi Sfântul Isihie două sute de capitole, nimic altceva adăugând în ele decât numai paza minții și această sfințită rugăciune a lui Iisus»[40].
Sau, în altă parte:
«Precum spune Apostolul „Vreau să grăiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea decât zece mii cu limba” [1 Co 14, 19, subl.ns.]. Se cuvine așadar ca întâi de toate să ne curățim mintea și inima prin aceste cuvinte cinci la număr, rostind mereu în adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” și urcând astfel spre cântarea cea cu înțelegere (Ps 46, 8)»[41].
Tradiția isihastă și 2 Tes 2, 6-7
Al doilea exemplu este al unui Părinte duhovnicesc, aproape contemporan, şi anume: Arhim. S. Saharov. Acesta a trăit în veacul al XX-lea şi a vieţuit o vreme la Sfântul Munte Athos, ca ucenic al Sf. Siluan Athonitul. Părintele Sofronie ne transmite o tradiţie athonită, pe care el însuşi a primit-o de la Sfântul Siluan, tradiţie care conţine o interpretare unică la textul misterios din 2 Tes 2, 6-7. În acest text, Sf.Ap. Pavel vorbeşte despre „ceva” şi „cineva” care opreşte lucrarea lui Antihrist. Contextul ne lasă să înţelegem că această realitate şi această persoană la care face aluzie Sfântul Pavel erau cunoscute tesalonicenilor. Istoria interpretării consemnează nenumărate încercări de identificare a conţinutului aluziei pauline[42]. Părintele Sofronie ne transmite o ipoteză unică, în sensul în care ea este îndreptată către lăuntrul omului, potrivit preocupărilor şi tradiţiei isihaste. Astfel, el afirmă:
«…dar câtă vreme se aduce Jertfa fără de sânge, câtă vreme rugăciunea liturgică îmbrăţişează pe toţi – pe cei vii, pe cei adormiţi, ba chiar şi pe cei ce încă au să se nască –, şi câtă vreme mai sunt suflete care se roagă pentru vrăjmaşi din insuflarea Sfântului Duh, până atunci pământul se va păzi de focul apocaliptic cel atotmistuitor. Aşa credea fericitul stareţ Siluan. În acea rugăciune, asemenea lui Hristos, vedea el puterea opritoare pentru care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în cartea sa către Tesaloniceni (2 Tes 2, 7)»[43].
Aceste exemple arată modul viu în care s-au raportat Sfinții Părinţi la Scripturi. Trăind viaţa în Hristos în diferite contexte sau abordând anumite subiecte, Părinţii au actualizat pentru nevoile veacurilor în care au activat Cuvântul Întrupat în dumnezeieştile Scripturi. Ei S-au întâlnit cu Logosul divin prin cuvintele Scripturii, Celui care le-a vorbit. Fără să trădeze cu nimic textul biblic sau regulile interpretării, Părinţii au ascultat glasul Scripturilor în care au discernut vocea Logos-ului divin Care le-a vorbit pentru nevoile lor sufleteşti. De aceea am putea afirma că există o hermeneutică specifică scrierilor ascetice, o hermeneutică constructivă, aplicată vieţii duhovniceşti, lăuntrice, care, desigur, nu exclude sensul iniţial sau literal-istoric al textului (intentio auctoris).
Concluzii
Scurta survolare a unor texte patristice, precum cele de mai sus, trasează, fără îndoială, bazele pentru înţelegerea necesităţii şi importanţei Sfintei Scripturi în tradiţia ascetică răsăriteană pe toate treptele vieţii duhovniceşti. Dumnezeieştile Scripturi constituie un depozitar sacru al comunităţii eclesiale, însă nu în sensul de arhivă, ci în sensul unor texte inspirate prin care Se descoperă Cuvântul Cel viu al lui Dumnezeu. Încă din primele stadii ale vieţii duhovniceşti, Scripturile sunt sprijin, călăuză, manual şi mângâiere, chiar și în lipsa unui povăţuitor încercat. Atunci când acesta există, el însuşi va trebui să fie cunoscător al adâncurilor Scripturii. Descoperirea acestor tainice şi adânci înţelesuri nu se face de la sine la o anumită stare duhovnicească mai înaltă, cum este cea a iluminării, ci stăruinţa în viaţa ascetică de înfrânare, în simplitate, rugăciune şi studiul Scripturilor duce la o astfel de iluminare. Scripturile îl însoţesc, astfel, pe nevoitor, de la început şi până pe cele mai înalte trepte ale vieţii duhovniceşti. Fiind «a doua cale» şi «al doilea leac»[44], prin dumnezeieştile Scripturi, ne vorbeşte Însuşi Dumnezeu. Auzirea acestor cuvinte dumnezeieşti este dată celor ce se apropie cu smerenie de „adâncul” Scripturilor şi celor care cu inimă curată şi sinceră, se angajează pe calea vieţii celei veşnice prin nevoinţele ascetice ale căutării lui Dumnezeu. Deşi nu am insistat în acest studiu, cadrul acestei raportări este, cu siguranţă, cel eclezial[45]. Acesta asigură elementele menţionate şi este matricea ethosului răsăritean, în care, fără a le absolutiza şi autonomiza, Scripturile sunt un reper important şi permanent al vieţii creştine.
Desigur, această dimensiune va trebui recuperată şi la nivelul studiilor biblice universitare, unde discursul academic despre dumnezeieştile Scripturi trebuie abordat şi din perspectiva rolului textului biblic în viaţa duhovnicească, ca sprijin pentru progresul spiritual, alături de rugăciune şi de celelalte elemente ale vieţii ascetice, dar şi ca unul din criteriile de verificare a autenticităţii aşezării lăuntrice. Acest lucru nu trebuie înţeles doar ca citire / citare a textelor ascetice care subliniază această perspectivă, ci mai degrabă ca necesitate şi continuitate în spaţiul răsăritean. Mâhnirea de care vorbea părintele arhimandrit Sofronie, provocată de întâlnirea sa cu spaţiul teologic academic în care a simţit lipsa cunoaşterii ca experienţă vie a mărturiilor patristice, sperăm să fie o mărturie singulară în peisajul literaturii bisericeşti[46]. Teologia vie, mărturisitoare, aşa cum este cea a Sfinţilor Părinţi a fost permanent fecundată de textul biblic inspirat. Afirmaţii provocatoare, dar extrem de vii, precum cele ale teologiei Părintelui Ioannis Romanidis[47] sau ale Arhimandritului Sofronie, atrag atenţia asupra pericolului tehnicizării teologiei academice şi a închistării sale într-o zonă de nişă, cea a specialiştilor, ruptă de corpul eclezial. Recuperarea dimensiunii ascetice a lecturii şi a interpretării Scripturii nu presupune, în opinia noastră, renunţarea la studiul sistematic şi ştiinţific al textului biblic, ci acordarea acestuia la ethosul răsăritean, în care studiul trebuie îmbinat cu practica. Efortul ascetic nu trebuie să fie străin de niciun fiu al Bisericii, angajarea în dinamica sporirii duhovniceşti va trebui să fie şi mai vizibilă în discursul academic despre dumnezeieştile Scripturi.
[1] Vezi în acest sens: Pr. Vasile Mihoc, „Actualitatea exegezei biblice a Sfinţilor Părinţi”, în: James D.G. Dunn et alii (eds.), Interpretarea Sfintei Scripturi din perspectivă ortodoxă şi apuseană, Teofania, Sibiu, 2003, pp. 50-51; Ioannis Karavidopoulos, „Revelaţia şi inspiraţia Sfintei Scripturi”, în J.D.G. Dunn et alii (eds.), Interpretarea Sfintei Scripturi…, pp. 237-238; Pr. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. de Ioana Tămăian, Patmos, Cluj-Napoca, 2003, pp. 26-27; Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 32-33; †Ierotheos, mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti după învăţăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I, trad. de Tatiana Petrache, Doxologia, Iaşi, 2014, pp. 230-231; Alexandru Mihăilă, „În multe rânduri şi în multe chipuri”. O scurtă introducere ortodoxă în Vechiul Testament, Doxologia, Iaşi, 2017, p. 64, ş.a.
[2] Pentru interpretarea patristică a celor două harisme în această direcţie vezi studiul foarte bun al părintelui Ierom. Agapie Corbu, „Cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei (I Cor 12, 8) – despre teologia duhovnicească şi cea discursivă”, în: Altarul Banatului, 11 (2000) 4-6, pp. 21-30.
[3] În scolia la întrebarea 32, Sfântul Maxim consideră că, pentru a-L afla pe Dumnezeu, este nevoie de înţelegerea duhovnicească a Scripturii, alături de înţelegerea raţiunilor din creaţie şi de eliberarea minţii de simţuri. Vezi: Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, în: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 3, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2009, p. 151.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere”, XXI, 1, în: Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri I, trad., introd., indice şi note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 21, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 244.
[5] Sf. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniştesc în chip sfânt, 2, 3, 5, în: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. III, trad. de Cornel Coman et alii, coll. Părinţii Bisericii, Gândul Aprins, Bucureşti, 2015, pp. 447-451.
[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. II, Măn. Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, pp. 38-45.
[7] În acest sens, încă părintele G. Florovsky constata prospeţimea şi actualitatea exegezei biblice patristice faţă de cea de tip istorico-critic, dezvoltată mai cu seamă în spaţiul apusean, care este una mai mult de factură tehnică şi nu răspunde nevoilor sufleteşti dintotdeauna ale omului. Vezi: George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia: Trupul viu al lui Hristos, trad. de Florin Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Platytera, Bucureşti, 2005, p. 46.
[8] „Avva Antonie, 17”, în: Pateric egiptean, trad. de Monahul Pafnutie Dascălul, ediţie diortosită, completată şi adnotată Monahul de Filotheu Bălan, Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 14.
[9] „Avva Antonie, 3”, în: Pateric egiptean, p. 12.
[10] După Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 22004, p. 125.
[11] „Avva Sisoe, 17”, în: Pateric egiptean, p. 159.
[12] L. Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor…, p. 126. Vezi: Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, XVI-XVII, trad. de David Popescu, Ed. Institutului de Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, pp. 361-366.
[13] „Avva Antonie, 18”, în: Pateric egiptean, p. 14.
[14] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, XVI, 4-5 (trad. D. Popescu, p. 363).
[15] „Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, peasna a 9-a, tropar”, în: Triodul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 81986, p. 375, col. 2: «Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura în tine nu este băgată în seamă; profeţii au slăbit şi tot cuvântul Celui Drept. Şi rănile tale, o, suflete al meu, s-au înmulţit, nefiind doctor care să te însănătoşeze».
[16] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus şi isihasm, trad. diac. Ioan şi Maria-Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu, 2009, p. 147.
[17] Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 234.
[18] „Avva Macarie, 3”, în: Pateric egiptean, p. 159.
[19] „Sf. Epifanie Episcopul Kyprului, 9”, în: Pateric egiptean, p. 80.
[20] „Sf. Epifanie Episcopul Kyprului, 10”, în: Pateric egiptean, p. 80.
[21] „Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut și fără egal între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, a învățăturilor purtătorilor de Dumnezeu Părinți, în judecata duhovnicească și atotdesăvârșit în știința sfintelor canoane ale Sfintei Biserici și în înțelegerea dreptelor lor tâlcuiri de către Zonaras, Teodor, Valsamon și alții” (Cuv. Paisie Velicikovski de la Neamț, Autobiografia unui Stareț. Viața Starețului Paisie, trad. de diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1996, p. 170).
[22] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus…, p. 100.
[23] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus…, p. 142.
[24] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus…, p. 131.
[25] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, II, VI, în: Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III, trad., introd., indice şi note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 23, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 35.
[26] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, II, VI (trad. Pr. D. Fecioru, p. 36).
[27] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, V, I (trad. Pr. D. Fecioru, pp. 66-67).
[28] Pentru argumentaţia asupra faptului că imnul din Flp 2, 6-11 este o reluare paulină a unui imn hristologic al Bisericii primare, formulat probabil în aramaică, vezi: Ernst Lohmeyer, Kyrios Jesus. Eine Untersuhung von Phil 2, 5-11, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Heidelberg, 1928. Acest text a provocat pe exegeţi în epoca modernă, producţia de studii şi articole pe cele șase versete care alcătuiesc imnul a depăşit demult ceea ce s-a scris pe întreaga Epistolă către Filipeni. Cf. Gordon Fee, Paul’s Letter to the Philippians, William B. Eerdmans, Grand Rapids, 1995, p. 39 şi 192.
[29] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecata. Partea a II-a recent descoperită, trad. şi studiu introd. de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, p. 340.
[30] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, vol. II, p. 94.
[31] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici…, vol. II, p. 95.
[32] „Avva Theodor din Canop, 2”, în: Pateric egiptean, p. 115.
[33] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus…, p. 142.
[33] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, „Introducere la Sf. Isihie Sinaitul”, în: Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus şi isihasm, p. 132.
[34] Primul tratat de mistică creştină din limba română, aparţinând lui Nichifor Crainic, se intitulează chiar aşa: Sfinţenia – împlinirea umanului, Trinitas, Iaşi, 1993.
[35] Sf. Grigore de Nyssa, „La Titlurile Psalmilor”, I, I, în: Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri II, studiu introd., trad. şi note de Pr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 30, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, pp. 136-137.
[36] Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre viața lui Moise sau Despre desăvârșirea prin virtute”, în: Sf. Grigore de Nyssa, Scrieri I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 29, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 25.
[37] Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre viața lui Moise…”, p. 38.
[38] Sf. Vasile cel Mare, „Despre Sfântul Duh”, în: Sf. Vasile cel Mare, Scrieri III. Despre Sfântul Duh. Corespondența (Epistole), trad. de Pr. Constantin Corniţescu şi Pr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 12, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 21.
[39] „Avva Pavel cel Simplu, 1”, în: Pateric egiptean, p. 238.
[40] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, „Cuvânt înainte la cartea fericitului Isihie”, în: Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea inimii şi isihasm, trad. diac. Ioan şi Maria-Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu, 2009, p. 140.
[41] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, „Cuvânt înainte la Grigorie Sinaitul”, în: Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea inimii şi isihasm, p. 97.
[42] Pentru întreaga problematică şi pentru o sinteză a principalelor ipoteze, vezi lucrarea noastră: Pr. Marian Vild, Eshatologia paulină, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2017, pp. 262-271.
[43] Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail Noica, Sofia, Bucureşti, 2005, p. 326.
[44] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, I, I (trad. Pr. D. Fecioru, p. 15).
[45] Pentru cadrul eclezial al interpretării biblice patristice a se consulta şi studiul nostru: Pr. Marian Vild, „Cadrul eclezial al exegezei patristice”, în: Teologie şi Viaţă, 25 (2015) 5-8, pp. 138-160.
[46] Arhim. S. Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 194.
[47] Vezi, de exemplu, capitolul intitulat „Sfânta Scriptură” din lucrarea: †Ierotheos, Dogmatica empirică…, vol. I, pp. 307-335.